Conferinta nr. 36 

     Cea de a doua prescriptie este cea care urmeazã aceleia care a actionat, adicã nu neapãrat celei ce urmeazã primei consultatii. Se poate continua:

     1) fie prin repetarea aceluiasi remediu cu aceiasi sau cu o altã

         dinamizare;

     2) fie prin administrarea unui alt remediu : antidot, complementar,

         remediu fãrã vreo legãturã cu cel precedent.

     Mai multe eventualitãti pot fi avute în vedere, dupã ce anamneza va fi fost reconsideratã de la un cap la altul si dupã ce toate evenimentele apãrute dupã prima consultatie vor fi fost revãzute si restudiate cu mare grijã. Ansamblul patogenetic al acestora trebue sã se înfãtiseze în întregime din nou în mintea medicului ; este imperativ sã se tinã cont de aceste fapte si sã se depãseascã cu strictete orice impas sau dificultate ce ar putea apare. De acest element prealabil depinde stabilirea judicioasã a celei de a doua prescriptii. 
 

     Un remediu care a vindecat partial este de bunã seamã cel care este necesar a fi repetat pânã la restabilirea definitivã, dacã alte ratiuni puternice si serioase  nu indicã o schimbare. Schimbãrile de remediu care tin de schimbarea terapeutului, din cauza pacientului, se fac adesea în detrimentul acestuia din urmã. Înainte de a stabili o a doua prescriptie sunt necesare un al doilea examen minutios si o a doua anamnezã completã. Este preferabil  sã le facã acelasi medic. 
 

     Primul principiu general de retinut este acela de a nu se pune nici problema abandonãrii nici a modificãrii primei prescriptii, atâta vreme cât aceasta s-a dovedit utilã, si încã, înainte de a fi fãcut tot binele pe care ea este capabilã sã-l facã (§ 246). Mai multe  posibilitãti sunt expuse aici :
 

     1. Când simptomele-ghid ale primei prescriptii au dispãrut (simptomele comune pot persista), prima regulã de urmat este sã se astepte momentul oportun si favorabil pentru a doua prescriptie. A astepta suficient, a nu precupeti timpul necesar pentru a observa revenirea simptomelor caracteristice, a nu repeta prea des si fãrã discernãmânt remediul sãu, a sti sã depãsesti fãrã scrupule sau sã corectezi ignoranta cu privire la prescriptia de Sac-lac (Saccharus lactis), sunt tot atâtea modalitãti diferite de a insista asupra riscului de adãogare a unor nebulozitãti care stricã claritatea tabloului clinic, si aceasta ca urmare a nerãbdãrii si prescriptiilor intempestive. În astfel de cazuri, ca efect, simptomele vechi nu au timp sã aparã iar cele ale bolii se vor amesteca cu simptomele medicamentoase.

     Primul remediu trebuie sã aibã timpul de a dezvolta în mod liber actiunea sa, pânã la sfârsit, pe toatã durata necesarã si fãrã interferente. Înainte ca evolutia bolii sã fi intrat într-o perioadã de stabilizare ( de oprire a progresului vindecãrii), faza reactivã de repunere la punct este mascatã de schimbãri, când simptomele sunt intr-un continuu "dute-vino", când nicio observatie utilã nu poate sã fie fãcutã. În aceastã situatie abtinerea absolutã de la orice medicatie este imperativã. Altfel, existã riscul sigur de a rata complet ocazia oportunã a unei a doua prescriptii rationale, cea a remediului bun si a unei potente salutare.
 

     2. Când aceste neîndemânãri au fost evitate, devine posibilã realizarea observatiei revenirii simptomelor de care se plângea bolnavul, problemã cu adevãrat esentialã ce trebuie luatã în consideratie. Totdeauna acesta este lucrul cel mai important, pentru care medicul trebuie sã stea constant la pândã. 
 

     Atâta vreme cât faza reactionalã se manifestã dupã priza remediului si atâta timp cât ordinea interioarã este în curs de restabilire, noi nu observãm nici o revenire a simptomelor de care pacientul se plângea la prima consultatie. Este o chestiune de zile, de sãptãmâni, de luni. Întrucât aceste simptome constituie singurul ghid de a gãsi remediul, este de datoria medicului de a astepta, chiar un timp îndelungat, ca ele sã reaparã.
 

     Câteodatã, la douã luni sau mai mult, de la  aceastã primã prescriptie, ele se manifestã efectiv din nou urmând unei perioade de ameliorare : prima prescriptie a fost deci sigur salutarã, totul s-a produs în sensul dorit. Returul acesta, al acelorasi simptome generale si locale, cele de care pacientul a suferit înainte, denotã cã acest caz este curabil, cã cea de a doua prescriptie trebuie sã fie identicã cu prima. Trebuie diferentiate aceste vechi simptome (simptome prezente initial, în momentul primei prescriptii), de simptomele foarte vechi, datând de mult mai multã vreme înainte de prima prescriptie, pe care trebuie sã le lãsãm sã evolueze dacã revin.
 

     3. Aparitia, în cursul evolutiei reactive, a unei serii de noi simptome, survenind sau luând locul celor de care pacientul suferã, justificã o a doua prescriptie.
 

     Chiar si dacã simptomele care motivaserã prima prescriptie au dispãrut, aparitia de simptome noi, fãrã legãturã cu desfãsurarea bolii, pot fi mãrturia inducerii unei patogenezii a remediului administrat. Primul reflex este de a verifica imediat realitatea în materia medicalã. Aceste simptome pot, uneori, sã fie antidotate.
 

     Dupã ce s-a verificat cã manifestãrile n-au fost niciodatã produse înainte, un nou examen permite de a controla totul de la cap.. Remediul a fost impropriu. În plus si din nefericire, prescriptia a fãcut sã evolueze boala într-o altã directie. Aceste noi simptome si combinarea lor cu cele dinainte, sunt la baza prescriptiei urmãtoare. Aceastã a doua prescriptie trebuie sã corespundã particularmente mai mult noilor simptome decât celor vechi.
Toate prescriptiile ulterioare vor fi probabil mai dificile.

     4. Stare stationarã :

     O asemenea stare survine dupã o perioadã când alterneazã actiuni si reactii, de bine sau de mai putin bine, ca un flux si reflux. În final, simptomele revin sub forma lor de origine, de o manierã atât de atenuatã si discretã încât nu provoacã nicio suferintã particularã.

     Se asteaptã, încã mult timp, câteodatã mai multe luni. Dacã atunci nu se produce niciun simptom de la exterior, dacã nicio manifestare externã bolii nu s-a evidentiat, repetarea aceluiasi remediu este singura solutie. Nu existã niciun simptom nou si deci nicio indicatie pentru schimbare de remediu.

     Încã odatã, nu trebuie sã existe în aceste situatii niciun fel de grabã din partea medicului. Sã nu existe nicio teamã de a fi asteptat prea mult când bolile ajung în aceastã fazã stationarã. Atitudinea cea mai bunã este sã se respecte aceastã pauzã în evolutia cronicã, pânã la eventuala reaparitie a simptomelor de care se plângea bolnavul, ca în cazul al doilea. 

     5. Schimbarea remediului :

     Aparitia, dupã administrarea unui remediu, de noi simptome frapante, cu un caracter foarte serios si niciodatã resimtit înainte, si posibil cu disparitia simptomelor pentru care pacientul s-a consultat, constituie o schimbare fundamentalã si completã a simptomatologiei. Acest ansamblu clinic devine indicator cã un nou remediu trebuie gãsit.

     6. Schimbarea dinamizãrii unui acelasi remediu :

     Dupã ani de tratament a unei boli cronice, dupã ce s-a parcurs toatã scara de dinamizãri (de la cele mai joase la cele mai înalte), acestea execitându-si virtutea lor curativã , dupã ce s-a repetat remediul reînoind dinamizãrile pe un acelasi plan pânã când ele n-au mai actionat, dupã epuizarea actiunii terapeutice a remediului pe fiecare plan dinamic - experienta aratã cã este posibil sã se repete remediul, reîncepând seria completã a acestor dinamizãri de mai multe ori. În practicã acest lucru dureazã doi pânã la trei ani, dupã care subiectul este vindecat, nu mai are deloc simptome si devine imunizat împotriva epidemiilor. 
 

     În bolile defective, când majoritatea simptomelor indicatorii au dispãrut, este posibil sã se repete prima prescriptie, pur si simplu pentru cã ea s-a dovedit a fi cea a remediului constitutional al pacientului. Acest remediu nu trebuie sã fie schimbat atâta timp cât actiunea sa curativã persistã si poate fi mentinutã. Chiar dacã simptomele sunt modificate, este util de a persevera cu acelasi remediu, modificând progresiv planul de dinamizare, si aceasta, atâta timp cât bolnavul evolueazã bine.  Atâta vreme cât el spune cã este ameliorat de o manierã continuã, si când rarele simptome prezente nu permit schimbarea unui remediu, trebuie sã rãmânem legati de remediul initial, sã beneficiem la maximum de puterea acestuia si aceasta chiar si atunci când simptomele s-au modificat.
 

     7. Schimbarea remediului :

     Trebuie schimbat remediul dacã simptomele s-au schimbat, dar cu conditia expresã ca bolnavul sã nu se fi ameliorat dupã primul remediu. Încã odatã, dacã bolnavul se simte bine, cu toate schimbãrile de simptome, trebuie continuat cu acelasi remediu si aceasta atât de îndelungat cât evolueazã boala. Dacã, în cursul evolutiei, bolnavul citeazã la un moment dat simptome de mult timp uitate (obisnuindu-se cu ele, fãrã sã-si mai dea seama). este vorba, aproape totdeauna, de niste mãrturii ale ameliorãrii stãrii cronice.
 

     Atâta timp cât o actiune curativã poate fi obtinutã, chiar dacã simptomele s-au schimbat,  este indispensabil sã ne abtinem de a prescrie, cu conditia ca pacientul sã manifeste ameliorarea stãrii sale .
 

     Sã nu se abandoneze un remediu fãrã a i se da o nouã sansã, ca de exemplu, o dinamizare mai ridicatã. Când acest remediu, la o dinamizare mai înaltã, se dovedeste fãrã niciun efect, atunci cu adevãrat apare indicatia necesarã si formal justificatã de schimbare a acelui remediu.
 

     8. Remediul complementar :

     Se ajunge câteodatã ca sã fie necesarã o prescriptie complementarã. Aceasta însemneazã totdeauna o schimbare de remediu. Când un remediu actioneazã de o manierã incompletã, ne-constitutionalã în raport cu pacientul, adesea într-o fazã acutã, este posibil de a remarca, înafara acestor faze, simptome mai profunde. Actiunea primului remediu nefiind decât paliativã, aceasta subliniazã indicatia unui nou remediu. 
 

     Nu este decât o pierdere de timp sã tratezi în mod paliativ mai mult de unul sau douã episoade acute. Nu este recomandat sã se dea remediul constitutional în acut, ci imediat dupã aceea.
 

     9. Schimbarea de tacticã în tratamentul constitutional :

     O asemenea schimbare trebuie avutã în vedere când, dupã un tratament cu actiune profundã, bine condus, care a ameliorat în mod net bolnavul, apar unul sau mai multe simptom(e) decurgând din alte diateze. Este un moment care indicã necesitatea adaptãrii la o nouã stare de fapt. Este important sã se cunoascã aceste alternante de probleme profunde, una putând masca pe cealaltã care rãmâne inactivã, ceea ce justificã nevoia de a fi tot timpul pregãtit sã schimbi strategia în cursul unui tratament cronic, adaptându-te totdeauna, cu scrupulozitate, stãrii bolnavului. 
 

     Nicio prescriptie nu trebuie sã fie stabilitã fãrã a studia cu grijã si în mod aprofundat fiecare caz. Reluarea cazurilor spre a fi din nou studiate, buna cunoastere a bolnavului, permit sã se evite orice prescriptie hazardatã , chiar periculoasã.