|
Organon § 154.“…O
boală care nu a apărut de prea mult timp va ceda deobicei, fără mari
inconveniente, la prima doză de remediu administrată.”
Organon § 155.“Am
spus fără mari inconveniente pentru că, atunci când un remediu cu
adevărat
homeopatic acţionează în organism, numai simptomele patogenezice
corespunzătoare celor ale bolii sunt operative, în acţiunea lor de
îndepărtare şi înlocuire a acestora din urmă. Celelalte simptome,
adesea numeroase, pe care le declanşează substanţa medicinală şi
care nu au nici un corespondent în cazul considerat, nu sunt aproape
deloc perceptibile, astfel că starea bolnavului se va îmbunătăţi cu
fiecare oră care trece. Explicaţia stă în faptul că doza necesitată
de uzul homeopatic este foarte scăzută, mult prea scăzută pentru a
putea declanşa apariţia în zonele neafectate de boală ale
organismului, a simptomelor proprii substanţei administrate, care nu
sunt homeopatice cu cazul respectiv. Aşadar această doză foarte
redusă de substanţă permite manifestarea exclusivă a simptomelor
sale homeopatice în acele zone ale organismului deja perturbate de
simptomele analoage ale maladiei naturale, în scopul de a provoca
forţa vitală bolnavă să dea naştere unei afecţiuni medicinale
analoage, dar mult mai puternice, care să distrugă maladia
naturală.”
În afecţiunile acute se observă rar agravări neobişnuite. Fac
excepţie pacienţii la care boala este deja foarte avansată, în
stadiu preterminal, sau cei care suferă de mai multe zile de o
afecţiune foarte gravă, care a produs deja un grad important de
distrucţie tisulară. Sunt aşadar posibile agravări violente, urmare
directă a acţiuinii medicamentoase şi s-au putut constata reacţii
foarte severe, totuşi apreciate ca necesare pentru obţinerea
vindecării. În momentul în care boala a evoluat la stadiul lezional,
se pot observa agravări surprinzătoare, câteodată, când modificările
organice sunt foarte avansate, chiar imposibil de depăşit.
În faţa unei boli este important să se aibă în vedere dacă
este acută sau cronică. În cazurile în care nu există alterări
tisulare, pacientul se poate vindeca fără a se înregistra o agravare
sau o suferinţă notabile.
Într-o stare
septică acută se poate observa o reacţie digestivă (vomismente,
diaree), organismul trecând printr-un fel de purificare. Această
reacţie din partea organismului însuşi, este inversă celei de şoc şi
epuizare care se poate manifesta după admministrarea de medicamente
alopatice.
În afecţiunile cronice, dacă nu s-a ajuns încă la modificări
tisulare, se poate să nu se înregistreze nici o agravare, sau
aceasta să fie atât de uşoară, încât să prezinte un caracter cu
totul diferit de cel aşteptat. Ea reprezintă un fel de “alegere a
domiciliului” de către remediu în cadrul organismului în care a fost
introdus, iar maladia artificială astfel produsă corespunde
procesului de “purificare” deja menţionat. În cazurile în care au
fost aplicate terapii supresive, trebuie să aibă loc eliminări, pe
diferite căi posibile (digestiv, renal, cutanat, pulmonar…).
O agravare tipic
homeopatică se produce electiv în zona bolnavă, în care se manifestă
astfel o activitate nouă, prin care este restabilită starea
pacientului. Câteodată, această agravare devine insuportabilă şi
reîntoarcerea la normal, revitalizarea ţesuturilor, sunt atât de
violente, încât medicul nu trebuie surprins nepregătit. Prevederea
şi înţelegerea lor permit medicului să fie răbdător şi să nu se
grăbească să prescrie un nou remediu prea repede şi totodată îl
ajută să reziste la presiunile pe care le declanşează aceste stări.
Această răbdare face parte din principiile metodei.
Cu cât boala este mai profundă, cu atât organele sunt mai
afectate, reacţia este mai insuportabilă şi mai violentă, iar
asistarea la ea e mai dificilă. Exacerbarea acestor simptome are o
profunzime evidentă. Totuşi la persoanele slăbite trebuie să ne
aşteptăm la o reactivitate de asemenea slabă, sau absentă în
maladiile defective.
Afecţiunea medicamentoasă este determinată de remediul
ingerat şi faptul că acesta poate declanşa astfel de reacţii se
datorează asemănării sale perfecte cu cazul în speţă. Totuşi,
violenţa reacţiilor nu este obligatorie şi la fel de posibilă este
şi o agravare mai atenuată.
Un remediu nu poate
produce decât simptome pe care le posedă în patogenezia sa, cu
excepţia pacienţilor hipersensibili care provează toate substanţele
care li se administrează; există o diferenţă care trebuie
recunoscută, între un pacient hipersensibil la care toate reacţiile
medicamentoase sunt exagerate şi o persoană robustă care face o
agravare.
În § 155 se precizează dealtfel foarte bine ceea ce mai
trebuie adăugat: “Am spus fără mari inconveniente…”.
Datorită similitudinii perfecte a remediului, nu este
necesară niciodată o nouă priză. Totodată, iar acesta este un lucru
dificil de formulat ca regulă fixă, există situaţii în care este
obligatoriu să se repete administrarea. Pentru mai multă siguranţă
este întotdeauna de preferat să se înceapă prescrierea cu o doză
unică, fără a o repeta şi să se urmărească cu răbdare apariţia
efectelor. În cazul pacienţilor robuşti şi rezistenţi putem
administra medicamentul în apă în mod repetat şi să îl întrerupem
imediat ce apare cel mai mic efect. Dimpotrivă, la subiecţii cu
rezistenţă scăzută, care suferă de exemplu de o afecţiune febrilă nu
se va proceda niciodată în acest fel, în scopul obţinerii unei
reacţii rapidă. Reacţia se poate instala în câteva ore, iar priza
unică trebuie să constituie regula; dacă reacţia este mai tardivă,
se poate recurge la repetarea dozei.
Cu cât constituţia pacientului este mai viguroasă şi mai
rezistentă, cu atât remediul va coopera mai mult cu această vigoare
pentru a produce un efect rapid şi lipsit de riscuri. Cu cât
pacientul este mai slăbit, cu atât trebuie avută mai multă prudenţă.
În mod sigur există principii fundamentale rămase încă
nedescoperite, care guvernează aceste procese. Trebuie reţinut însă
că, în cazurile serioase şi grave, nu trebuie repetată priza pe
durata apariţiei şi desfăşurării efectului substanţei administrate.
Repetarea prizei poate deveni necesară numai după ce manifestările
reactive au dispărut şi boala îşi reia cursul în loc să fie
îndepărtată.
Una din problemele
esenţiale constă în posibilitatea recunoaşterii, înţelegerii şi
interpretării diverselor manifestări reactive exprimate exclusiv
prin limbajul simptomelor.
Organon § 158.“Această uşoară agravare homeopatică a
bolii apărută în primele ore, are în cele mai multe cazuri o valoare
prognostică favorabilă, anunţând că boala acută va ceda chiar de la
prima doză…”
O afecţiune naturală poate înlătura o alta pentru că o
depăşeşte în putere şi intensitate, dar totodată şi mai ales
datorită similitudinii. Dacă această agravare nu se produce,
înseamnă că medicamentul nu a atins răul în profunzime. În cazurile
acute, dacă ameliorarea declanşată nu continuă şi reacţia se
opreşte, înseamnă că trebuie administrată o nouă doză. O ameliorare
fără agravare nu durează niciodată mai mult decât atunci când e
însoţită de agravare. Cea mai mică manifestare reactivă, chiar
discretă, determinată de administrarea medicamentului, prin maladia
artificială, este cert un semn favorabil.
Dacă remediul nu este perfect similar, agravarea este
improbabilă şi numai subiecţii hipersensibili vor manifesta o
reacţie de tip agravare medicamentoasă. Dacă nu se observă nici o
agravare, similitudinea nu este perfectă şi vor fi necesare minimum
două sau trei remedii pentru a vindeca pacientul (cură în zig-zag),
în loc de unul singur.
Organon § 159.“Cu
cât doza de remediu homeopatic este mai mică, cu atât agravarea
aparentă a bolii, în primele ore, va fi mai uşoară şi de mai scurtă
durată.”
Afecţiunea morbidă va fi intensificată şi realmente agravată
de medicament, dacă acesta este cu adevărat similar. Cu cît doza de
medicament e mai mică, atunci când nu există manifestări lezionale,
sau blocaje funcţionale, cu atât agravarea va fi mai diminuată şi
mai scurtă, apărând chiar din primele ore de la administrare.
Când diluţia este joasă, s-au putut observa agravări foarte
intense, fiind vorba mai curând de o agravare extrinsecă, de o
intoxicaţie, decât de o veritabilă boală. În
fapt, maladia patogenezică (a remediului) se adaugă celei naturale.
Este
adevărat totuşi că bolnavul, în ciuda acestei
agravări, afirmă uneori că se simte mai bine. Administrarea de
diluţii prea joase, sau repetarea intempestivă a prizei, vor
determina agravări prelungite în mod nejustificat. Aceste adăugări
morbide reprezintă pur şi simplu proving-uri involuntare. În
general, este suficient să se oprească administrarea şi lucrurile
vor reveni rapid la normal.
Dacă similitudinea
nu a fost totală, ci numai parţială, însă suficientă pentru
obţinerea vindecării, e posibil să nu apară un proving la fel de
evident. Numai prescripţiile exacte şi precise, la persoane foarte
robuste, vor putea produce asemenea reacţii de proving.
Odată cu dobândirea
experienţei, se vor utiliza potenţe tot mai înalte, iar astfel de
reacţii apropiate de intoxicaţie, vor deveni din ce în ce mai rare.
Atunci când se utilizează cele mai înalte potenţe, pacientul se
simte incontestabil mai bine, reacţiile sunt scurte, rapide,
hotărâtoare şi numai simptomele caracteristice bolii sunt agravate,
fără să existe adiţionări morbide. Sigur că există anumite simptome
care se pot manifesta cu pregnanţă, dar pe durata acestor etape
pacientul va afirma: “simt că starea mea se îmbunătăţeşte…”, chiar
dacă unele simptome s-au accentuat.
Organon § 160.“Deoarece este aproape imposibil ca o
doză dintr-un remediu homeopatic să fie atenuată în asemenea măsură
încât să nu mai poată determina ameliorarea, dominarea şi în final
vindecarea definitivă a bolii naturale care îi este analoagă, cu
condiţia ca ea să nu fie prea veche şi să nu fie epuizate toate
resursele de vindecare (vezi § 249 - nota), va fi uşor de înţeles că
orice doză de medicament care nu este cea mai mică posibilă, încă
mai poate produce o agravare homeopatică pe parcursul primei ore de
la administrare.”
Organon § 279.”Aşadar experienţa pură demonstrează
fără nici o îndoială că, atunci când boala nu reprezintă
manifestarea unei alterări profunde a unui organ important, (chiar
în cazul bolilor cronice cele mai complicate) şi cînd bolnavul este
ferit pe parcursul tratamentului de orice influenţă medicinală
diferită, doza remediului homeopatic nu va fi niciodată atât de mică
încât să devină inferioară ca forţă maladiei naturale, să nu o poată
domina, îndepărta şi vindeca, măcar parţial, atât timp cât această
doză posedă energia necesară pentru a provoca, imediat după
administrare, apariţia de simptome asemănătoare bolii, de
intensitate uşor crescută.”
Diluţiile nu sunt niciodată prea înalte. Se pot prepara
diluţii CM, MM şi mai înalte, fără ca remediile să îşi piardă nimic
din virtuţile lor terapeutice, cu condiţia să determine o agravare
vizibilă a simptomelor: în caz contrar ele nu mai posedă nici o
putere medicinală. Agravarea cu adevărat pozitivă şi evidentă a
simptomelor este cea mai bună dovadă a efectului dinamizării:
principiul homeopatic este astfel respectat.
Odată cu § 178 este îndepărtată orice incertitudine privind
necesitatea acestor minime dinamizări posibile.
Organon § 278.”…Este uşor de înţeles că această
problemă nu va fi rezolvată cu ajutorul speculaţiilor teoretice,
căci ele nu pot stabili pentru fiecare medicament în parte, care
este doza minimă suficientă pentru producerea efectului homeopatic
şi realizarea unei vindecări pe cât de promptă, pe atât de blândă.
În acest caz, toate subtilităţile imaginabile vor fi total inutile.
Numai experimentarea pură şi observaţia exactă sunt cele care ne pot
ajuta.”
Hahnemann insistă asupra acestui aspect şi în nota de la §
249:
Organon § 249, nota.”Experienţa a demonstrat că este
aproape imposibil să se atenueze în asemenea măsură o doză de
remediu cu adevărat homeopatic, încât să devină insuficientă pentru
a produce o ameliorare notabilă a bolii împotriva căreia a fost
îndreptată, ceea ce ar însemna să se acţioneze în sens exact invers
realizării scopului propus şi să se facă rău cu bună ştiinţă
bolnavului, aşa cum se întâmplă în medicina comună, când, dacă nu se
obţine o ameliorare ci chiar o agravare a stării bolnavului, se
repetă administrarea aceluiaşi medicament şi chiar se dublează doza,
în ideea că medicamentul nu a fost eficient datorită cantităţii prea
mici administrate.”
Acestă noţiune calitativă de infinitezimalitate a dinamizării
nu poate fi comparată în nici o privinţă cu noţiunea
de cantitate măsurabilă cu ajutorul simţurilor noastre. Criteriile
alopate de administrare a medicamentelor recomandă doze aflate cu
puţin sub pragul toxicităţii, doze ce sunt cuantificabile, vizibile,
palpabile. Acţiunea unei dinamizări infinitezimale se bazează pe
capacitatea sa de a produce o agravare uşoară a simptomelor. Nu
există limite în privinţa diluţiei.
Aşadar, primul lucru şi cel mai important este similitudinea
remediului ; al doilea este dinamizarea.
Nu s-a stabilit
încă nici o regulă fixă şi există o mare laxitate în determinarea
matematică a cele mai bune dinamizări recomandate. Este de dorit să
se urmeze serii gradate ascendente, astfel încât, prin dinamizare să
se poată manifesta toate efectele posibile ale medicamentelor şi să
se acţioneze la cel mai profund nivel posibil. Nu vom începe
niciodată un tratament cu o doză (cantitate) prea scăzută.
Încă de la
începutul practicii, aceste noţiuni de calitate şi cantitate,
trebuie să fie permanent prezente în mintea medicului.
|
