Conferinta nr. 32 

   În observarea corectă a unui caz sunt necesare obligatoriu individualizarea, diferenţierea, caracterizarea şi valorizarea simptomelor. Este vorba de selectarea precisă a simptomelor caracteristice cazului, în scopul interpretării corecte a istoricului bolii. Numeroase fişe de observaţie sunt încărcate cu simptome comune, fără a cuprinde însă şi specificul cazului, care dă indicaţia remediului.

   Organon § 153.“Când căutăm un remediu homeopatic specific, adică atunci când se compară ansamblul semnelor bolii naturale cu seria de simptome caracteristică remediilor bine cunoscute, pentru a găsi printre acestea din urmă puterea morbidă artificială asemănătoare bolii naturale despre a cărei vindecare este vorba, trebuie să ne referim întotdeauna şi aproape exclusiv la simptomele frapante, singulare, neobişnuite şi caracteristice, pentru că acestea sunt principalele simptome care trebuie să corespundă celor determinate de remediul cel mai indicat pentru vindecarea cazului. Simptomele generale şi vagi, cum ar fi lipsa poftei de mâncare, durerile de cap, starea de slăbiciune, somnul agitat, starea de disconfort, etc., nu merită multă atenţie pentru că aproape toate bolile şi medicamentele produc astfel de simptome.”

     Trebuie căutat simptomul în sensul anomaliei lui simptomatologice (nu simptomul anormal), adică cel care este neobişnuit, rar, contrar aşteptărilor, inedit şi ciudat. În caz contrar, homeopatia va fi practicată fragmentat şi la nimereală, ca şi cum nu s-ar căuta decât simptomele-cheie. Utilizarea lor izolată va conduce însă la prescripţii fără finalitate.

   Este indispensabilă depistarea acelor simptome caracteristice, înţelegând prin acestea, semnele originale şi personale pentru a  individualiza cazul şi a permite clasificarea ierarhică a materialului simptomatic. Este de asemenea necesar să fie percepută valoarea simptomelor şi să se estimeze valoarea pe care o are fiecare din ele în raport cu celelalte. Dacă nu se cunosc caracteristicile cazului, individualizarea devine imposibilă.

   Trăsăturile caracteristice sunt cele care îl fac pe medic să ezite şi să reflecteze, când apare un element straniu, bizar. Acest element foarte neobişnuit şi curios, surprinzător, aparţine bolnavului şi nu bolii; este o anomalie particulară, ciudată, care reprezintă într-o oarecare măsură cheia care va lămuri cazul şi va deconspira remediul potrivit. Acest simptom ciudat, ierarhizat alături de alte simptome particulare, marchează trăsăturile caracteristice ale bolii.  

   În mod invers, simptomele comune sunt simptome patognomonice, cele care apar, de exemplu, în fiecare caz de rujeolă şi care este de aşteptat să fie prezente în această boală: febra, catarul căilor respiratorii cu tuse, conjunctivita… Într-o stare febrilă, bolnavul prezintă o căldură intensă, mâinile şi picioarele ard, limba este uscată, etc. Intr-un astfel de caz, prezenţa setei pe cât este ea de comună ca simptom,  pe atât de neobişnuită, originală, rară şi frapantă este absenţa sa în plină perioadă febrilă.

   Absenţa caracteristicilor frapante inerente unei afecţiuni constituie o particularitate care aparţine bolnavului. Tot ceea ce este patognomonic este comun. Din contra, absenţa de semne patognomonice caracterizează această boală în mod particular la acest bolnav şi manifestă, prin urmare, ceea ce este personal bolnavului respectiv. Remediul său specific va fi cel simillimum.

   Trebuie insistat deci din nou asupra necesităţii cunoaşterii bolilor pe baza diagnosticului anatomic şi fiziopatologic, realmente indispensabil.

   Dar o prescripţie homeopatică corespunzătoare nu poate fi stabilită pe baza constatărilor patologice obiective, a anatomiei patologice, deoarece proving-urile nu au fost niciodată îndreptate în această direcţie. Patologia ne face cunoscute rezultatele, consecinţele prezenţei bolii, dar nu şi limbajul evoluţiei sale spontane. Limbajul veritabil care trebuie însuşit în primul rând este simptomatologia homeopatică.

   Pe lângă aptitudinile sale diagnostice, homeopatul trebuie să cunoască în mod special mijloacele de exprimare ale bolilor. Trebuie să cunoască cu exactitate modul de exprimare a fiecărei boli prin limbaj şi prin semnele sale obiective şi subiective. De asemenea, trebuie să cunoască foarte bine maniera în care fiecare medicament afectează specia umană la nivelul raţional, voliţional şi al memoriei, deoarece nu există şi alte domenii pe care un medicament să le poată influenţa în ceea ce priveşte spiritul. Medicul trebuie să ştie cum diferitele substanţe afectează funcţiile organice pentru că toate experimentările efectuate pe fiinţe umane îşi exercită efectul atât asupra spiritului cât şi asupra diferitelor funcţii ale organismului.

   Deci, medicul trebuie să dobândească calităţile care să îi permită recunoaşterea simptomelor obiective şi subiective prin care se exprimă bolile. Pe această cale se poate înţelege principiul individualizării; ceea ce este individual într-o boală va fi perceput asemenea unor nuanţe fine care o diferenţiază de  toate celelalte de acelaşi gen.

   Simptomele bizare, originale şi neobişnuite conferă modul personal în care reacţionează fiecare pacient la o aceiaşi afecţiune morbidă, modul în care el face boala sa. Semnele caracteristice ale medicamentului, adică cele patogenezice, sunt cele care trebuie studiate cu mare grijă până în cele mai mici detalii, pentru că ele sunt cele care vor permite să se stabilească relaţia (similitudinea) cu simptomele caracteristice ale bolnavului.   

   Odată această deprindere câştigată, ea va face posibilă începerea studiului ierarhizării simptomelor morbide.

   Simptomele medicamentoase, adică patogenezice, trebuie studiate în funcţie de rang, de gradul importanţei lor. Este o greşeală să gândim că un simptom are aceeaşi valoare cu un altul şi că cele mai multe dintre ele sunt aşezate pe un fel de scară mobilă. Poate părea ciudat că la un bolnav cronic care în general prezintă sete, aceasta nu mai există deloc în cursul unui episod febril. Ceea ce este real şi normal din multe puncte de vedere într-o stare cronică, poate deveni complet opus  într-o stare acută. Bolile cronice sunt complet opuse ca manifestare şi caracteristici, celor acute.

   În faţa unui pacient care prezintă o inflamaţie tipică a parotidei şi care acuză durere la presiune, va fi realmente ciudat să se constate că o glandă atât de inflamată nu este dureroasă şi la atingere. Totuşi aceasta este o trăsătură care trebuie luată în considerare în privirea de ansamblu asupra cazului. Există mai multe medicamente care pot produce mărirea de volum, sensibilitatea crescută şi durerea la nivelul parotidei şi este posibil ca unul dintre ele să fie cel potrivit în acest caz. Dar este la fel de posibil ca vindecarea cazului să fie realizată de un remediu care nu a produs niciodată aceste simptome, cu condiţia ca patogenezia sa să cuprindă trăsăturile caracteristice ale pacientului respectiv.

   În boli, semnele morbide rare, unice şi stranii sunt mai puţin cunoscute de public. Simptomele care nu au nicio raţiune de a fi sunt adesea caracteristice, în timp ce simptomele pe care ni le putem explica sunt mult mai puţin caracteristice. Când nimeni nu poate “explica de ce”, când simptomul depăşeşte puterea de înţelegere, reflectarea aprofundată asupra valorii sale va permite medicului să avanseze mult mai sigur şi mai rapid.

   Toate semnele de suferinţă care se raportează la bolnavul însuşi şi care îl reprezintă în totalitate, aparţin simptomelor generale. Pentru exprimarea lor pacientul foloseşte expresii care fac referire la întreaga sa persoană: “eu simt că…”, sau “ îmi este…”.

De exemplu pacientul spune: “simt că mă arde”, iar la examinarea sa se observă că sunt fierbinţi şi capul şi pielea, iar la interviu acuză arsuri la nivelul anusului, urina este fierbinte… Senzaţia de “arsură” reprezintă o caracteristică generală. Dacă această senzaţie nu este resimţită decât la nivelul unui singur organ, va fi interpretată ca un simptom local.

   O altă bolnavă prezintă creşterea în volum a sânilor, transpiraţia mâinilor, dureri lombare, toate în perioada premenstruală: simptomul local urcă astfel în ierarhie la rangul de simptom general şi devine în limbajul repertoarului “agravare generală premenstruală”.

Când pacientul vorbeşte de impresiile sale, de dorinţele sale, de aversiunile sale, exprimă lucruri generale. Este vorba de elemente care sunt atât de profund relaţionate cu individul însuşi, încât orice modificare a lor îl afectează până la cel mai profund nivel al fiinţei sale. Dezgustul de viaţă este un simptom care îşi pune amprenta asupra unei persoane în totalitate. Dorinţa de sinucidere trădează una din stările sufleteşti cele mai intime şi profunde ale fiinţei umane.

   Medicamentele afectează aşadar individul atât la nivelul psihicului, a afectivităţii, cât şi a instinctelor, a aversiunilor şi dorinţelor sale. Remediile pot diminua capacitatea de înţelegere a pacientului, îi pot face astfel viaţa mai dificilă şi pot genera situaţii conflictuale şi discordante care vor avea consecinţe nefaste asupra caracterului său, îi vor afecta subconştientul şi îi vor genera vise neplăcute. Aceste vise, ca şi trăsăturile de caracter, aparţin facultăţilor mentale, fiind  intim legate de acestea, astfel încât dacă pacientul afirmă: "eu visez…”, sau “eu am visat...", acest "eu" la care face referire, reprezintă individualitatea sa în totalitate şi corespunde descrierii stării sale generale. Toate lucrurile raportate la el însuşi, intim legate de fiinţa sa, de viaţa sa personală, de forţa sa vitală, sunt strict generale, aparţinând individului în întregime. Pe măsură ce devin mai puţin legate de personalitatea pacientului, aceste simptome pierd din caracterul lor general şi scad tot mai mult ca grad de importanţă.

   În categoria simptomelor comune, deci obişnuite, referirile la perioada menstruală aparţin unei stări pe care o putem denumi generală, pentru că, pe parcursul ei au loc modificări la nivelul întregului organism. Când vorbesc despre acest subiect, femeile spun: "Eu am menstruaţiile astfel...". Când spun "eu", ele demonstrează că nu atribuie aceste simptome numai ovarelor sau uterului, ci întregului lor organism.

   Odată ce au fost adunate toate simptomele generale, examinarea fiecărui organ în parte, va permite să se determine caracterul şi valoarea simptomelor locale. De multe ori modalităţile locale sunt exact aceleaşi cu cele ale simptomelor generale, dar pot fi şi opuse acestora.