|
Idiosincrazia constă într-o sensibilitate exagerată la unul sau un
număr redus de lucruri.
Organon §
117. “Acestei ultime categorii îi aparţin aşa-numitele
idiosincrazii. Prin acestea înţelegem acele constituţii particulare
care, deşi dealtfel sănătoase, prezintă tendinţa de a se lăsa aduse
într-o stare mai mult sau mai puţin pronunţată de boală de către
anumite lucruri care nu par să determine nici un efect şi nici o
modificare asupra multor altor persoane. Dar această lipsă de
acţiune asupra unei persoane sau a alteia este numai aparentă. De
fapt, cum producerea tuturor modificărilor morbide la un individ
presupun pe de-o parte existenţa capacităţii de acţiune a substanţei
medicinale şi pe de altă parte, disponibilitatea forţei vitale de a
fi afectată de aceasta, pertubările manifeste ale stării de sănătate
prezente în idiosincrazii, nu pot fi puse exclusiv pe seama
constituţiei particulare a subiectului. Ele trebuie totodată
atribuite şi lucrurilor care le-au dat naştere şi în care trebuie să
se afle capacitatea de a exercita aceeaşi influenţă asupra tuturor
oamenilor, cu singura diferenţă că, printre subiecţii perfect
sănătoşi, nu există decât un număr mic de indivizi care prezintă
tendinţa de a se lăsa aduşi într-o stare atât de evident morbidă.
Ceea ce dovedeşte că aceste substanţe au acelaşi efect asupra
tuturor oamenilor, este faptul că ele au un efect de vindecare de
tip homeopatic asupra tuturor bolnavilor cu simptome identice
celor pe care par să le producă numai la subiecţii idiosincrazici.”
Este vorba
de o hipersensibilitate la unul sau la un număr restrâns de
substanţe date. Acest lucru nu se referă însă la susceptibilitatea
generală a constituţiilor fragile, care se extinde asupra tuturor
lucrurilor, pacienţii fiind hipersensibili şi
hiperreceptivi la cele mai mici inconveniente.
Homeopatia
recunoaşte un domeniu larg de susceptibilităţi, inclusiv
idiosincrazii acute faţă de agenţi “infecţioşi” acuţi (fân, mirosuri
de flori,…). Această hipersensibilitate este foarte importantă şi
explică într-o oarecare măsură susceptibilitatea la remediul care va
determina vindecarea, căci dacă nu este prezentă idiosincrazia faţă
de remediul respectiv, pacientul nu va fi suficient de susceptibil
la acţiunea curativă a acestuia. Starea în care el devine suficient
de sensibil la un medicament este foarte asemănătoare cu stările de
idiosincrazie mai sus menţionate, dacă ne gândim la diluţiile
infinitezimale pe care le folosim.
Există
idiosincrazii dobândite în timpul vieţii (aşa-numitele
sensibilităţi) şi idiosincrazii prezente din momentul naşterii (încă
denumite congenitale). Acestea din urmă sunt idiosincraziile
propriu-zise şi împreună cu cele determinate de substanţele toxice,
sunt cele mai greu de tratat. Această sensibilitate congenitală este
foarte tenace şi poate persista câteodată, în ciuda celor mai mari
eforturi, până la sfârşitul vieţii individului. Dacă însă poate fi
eradicată, acest lucru va fi realizat numai cu ajutorul unui
antipsoric, singurul care poate pătrunde până în profunzimea sa.
În cazul
corizei spasmodice de exemplu, chiar dacă subiectul a putut
identifica alergenii, psora este de fapt cea care se află la baza
problemelor sale. Pacienţii aflaţi în perioada de convalescenţă după
boli infecţioase ca febra tifoidă sau scarlatina, dezvoltă adesea
idiosincrazii de care sunt responsabile tot “miasmele cronice”. În
mod similar, toate sechelele sunt de origine miasmatică; ele
reprezintă doar una din modalităţile de “exprimare la suprafaţă” a
miasmelor cronice.
Există indivizi
care nu sunt sensibili doar la unul sau câteva lucruri, ci la tot ce
îi înconjoară, de la potenţele înalte, până la gust, la lumină şi la
alte multe lucruri. Este vorba de o stare constituţională înnăscută.
Există
persoane la care sensibilitatea se observă numai când se trece de la
planul nutriţional (ponderal putem spune noi acum), la cel dinamic.
De exemplu persoanele care prezintă o dorinţă exagerată de sare şi
care adaugă cantităţi impresionante de sare la alimente, riscă o
agravare puternică a stării lor dacă li se administrează o potenţă
înaltă de sare (Natrum mur). Astfel de efecte se obţin când
substanţa alimentară, modificată prin modul de preparare la care o
supunem, poate să îşi manifeste proprietăţile
curative sub formă de remediu, pe un plan de acţiune mult mai elevat
şi mult mai subtil. Remediul dinamizat nu determină o creştere de
ordin material a produsului de bază, ci o
corectare a dezechilibrului intern existent şi o restabilire a
ordinii în interiorul organismului.
Homeopaticitatea reprezintă relaţia dintre pacient şi remediul
homeopatic care l-a vindecat. Când remediul similar a acţionat
corespunzător, (adică a vindecat bolnavul), a demonstrat că se află
într-o relaţie de similitudine cu acesta de asemenea natură, încât
această corespondenţă poate fi denumită homeopaticitate. Există o
homeopaticitate normală şi una exagerată. Aceasta exagerare are loc
atunci când pacientul este hipersensibil la remediul dovedit
curativ, care nu numai că determină vindecarea, dar înainte de
obţinerea ei produce o exacerbare a simptomatologiei.
Un
remediu îşi demonstrează similitudinea cu un pacient prin vindecarea
acestuia. Medicii homeopaţi folosesc noţiunea de simillimum pentru
remediul care a vindecat pacientul.
Există
o diferenţă semnificativă între acţiunea unei substanţe toxice din
punct de vedere cantitativ şi din punct de vedere dinamic.
În timp ce în primul caz, o substanţă toxică nu are decât o
acţiune superficială, în special asupra
părţilor externe ale corpului, pe plan dinamic însă, efectul toxic
poate dura întreaga viaţă. Şi agenţii patogeni (incluşi în noţiunea
de miasme), au aceeaşi caracteristică. Totuşi, anumite substanţe
toxice pot produce chiar şi pe plan nutriţional, datorită
susceptibilităţii individuale, un efect care de asemenea se poate
prelungi de-a lungul întregii vieţi.
În
general, pentru a determina îmbolnăvirea unui pacient cu potenţe
înalte este necesară o receptivitate particulară a acestuia, (în
timp ce pentru intoxicarea sa nu este necesară această
susceptibilitate). Se mai poate face încă o diferenţiere:
substanţele inerte şi cele care pot fi utilizate ca aliment pot
deveni nocive pe plan dinamic pentru indivizii receptivi. Deci
pentru aceşti indivizi nu există practic nici o substanţă care să nu
poată provoca apariţia de simptome când sunt administrate în potenţe
înalte sau foarte înalte, lucru care ne ajută să înţelegem diferenţa
dintre substanţele toxice în stare brută şi cele dinamizate.
Toate aceste consideraţii ne conduc la ideea că dacă organismele vii
nu ar prezenta această stare de receptivitate particulară numită
idiosincrazie, nu ar mai exista boli şi implicit, nici raţiunea de a
fi a homeopatiei. Susceptibilitatea este cea care stă la baza
tuturor afecţiunilor, cât şi a vindecării acestora.
Toate substanţele capabile să se insinueze suficient în economia
organismului pentru a putea deregla, apoi altera funcţiile vitale
(şi în final de a distruge viaţa), se pot numi “toxice”. Această
definiţie se aplică atât substanţelor toxice în stare brută cât şi
celor dinamizate, dar care îşi păstrează încă configuraţia spaţială.
Spre
deosebire de substanţelor aflate în stare brută, materială, procesul
dinamizării nu poate fi apreciat din punct de vedere al
caracteristicilor măsurabile (masă, dimensiuni), ci numai din punct
de vedere calitativ. De fapt, acesta este punctul de plecare către
un alt subiect, cel al protecţiei faţă de îmbolnăvire.
Cea
mai importantă formă de profilaxie este reprezentată de remediul
homeopatic. Pentru profilaxia bolilor epidemice este necesar un
grad mai mic de similitudine decât în cazul vindecării. Dacă de
exemplu, vă veţi afla timp de câteva săptămâni în plină epidemie,
veţi depista probabil cinci sau şase remedii care se repetă în mod
constant printre cele recomandate zilnic, iar utilizarea zilnică a
acestor remedii va face posibilă protejarea a unui mare număr de
persoane împotriva bolii. De aceea homeopatia poate fi considerată
atât un mijloc profilactic, cât şi unul curativ.
|
