|
După studierea bolilor şi a consemnării atente a simptomelor
de la pacienţi, în propriul lor limbaj, trebuie să fie cunoscute şi
instrumentele adecvate de combatere a maladiilor umane.
Organon § 105.”Al doilea obiectiv al adevăratului
medic este să identifice instrumentele destinate vindecării
afecţiunilor naturale, să studieze puterea de vindecare a
medicamentelor, astfel încât, când este vorba de vindecarea unei
boli, să poată găsi pe baza simptomelor care constituie o maladie
artificială, pe cea mai asemănătoare posibil cu ansamblul
principalelor simptome ale bolii naturale care trebuie vindecată.
Organon § 107.”Dacă, pentru a realiza acest obiectiv
nu vom administra medicamente decât persoanelor bolnave, chiar dacă
sunt prescrise în doză unică şi în mod individual, nu se va putea
afla nimic, sau se vor dobândi prea puţine date exacte privind
acţiunea lor veritabilă, pentru că simptomele maladiei naturale deja
existente se vor amesteca cu cele produse de agenţii medicinali,
fiind de aceea foarte rare cazurile în care le vom putea observa în
mod clar pe acestea din urmă.”
Organon § 108.”De aceea, pentru a determina efectele
proprii ale medicamentelor asupra omului, nu există cale mai sigură
şi mai naturală decât administrarea lor separată, în doze moderate,
la persoane sănătoase şi consemnarea schimbărilor, simptomelor şi
semnelor rezultate din exercitarea acţiunii lor primare asupra
stării fizice şi mentale, adică a elementelor patogenezice pe care
le pot produce aceste medicamente; pentru că, aşa cum s-a arătat mai
sus (vezi §24-27), toate virtuţile curative ale medicamentelor se
bazează exclusiv pe puterea lor de a modifica starea individului şi
reies din observarea efectelor rezultate din această capacitate.”
Ştim foarte bine că în cadrul şcolii clasice nu există altă
modalitate în scopul dobândirii cunoştinţelor despre medicamente,
decât experimentarea lor pe oameni bolnavi. Acest lucru este
condamnat de Hahnemann, ca fiind primejdios deoarece presupune
oameni aflaţi în suferinţă şi datorită nesiguranţei pe care o
implică. Deşi acest sistem a funcţionat multe sute de ani, el nu a
revelat niciodată un principiu sau o metodă care ar putea fi
folosită în folosul vindecării bolilor umanităţii.
Experimentele de
proving a medicamentelor, ale lui Hahnemann,
au fost făcute înainte de studierea bolilor. Cu alte cuvinte, el a
elaborat mai întâi Materia Medica şi abia
apoi a luat în considerare planul de examinare al pacientului pentru
a vedea cărui remediu i se aseamănă boala
respectivă; în timp ce, în momentul de faţă, dupa ce homeopatia ca
şi Materia Medica s-au definitivat, examinarea pacientului precede
consultarea Materiei Medica. În scop didactic însă, ele se
realizează împreună.
Putem
spune că înainte ca Hahnemann să poata studia Materia Medica, a
trebuit să o elaboreze, pentru că nu avea pe cine să examineze, nu
se făcuseră încă proving-uri; acum avem aceste instrumente în faţa
noastră pentru a le studia, avem descrise proving-urile remediilor.
Când Hahnemann a fost pe
deplin conştient de limitările vechii şcoli medicale, când a
fost dezgustat de metodele acesteia în
momentul în care copiii săi erau bolnavi şi când s-a aşezat în calea
Providenţei şi şi-a afirmat credinţa că Dumnezeu nu i-a creat pe
aceşti micuţi ca să sufere, pentru ca apoi starea lor sa fie
agravată de aceste tratamente violente, mintea sa era de fapt
pregătită pentru a face o mare descoperire.
Era vorba de nemulţumire şi
dezgust faţă de lucruri dovedite de atâtea ori inutile, sentimente
care l-au făcut conştient de starea de ignoranţă existentă şi
necesitatea renunţării la tot ceea ce ţinea de propriile păreri ale
oamenilor. Toate aceastea l-au adus într-o stare de umilinţă şi de
conştientizare a Providenţei Divine, iar starea de umilinţă deschide
mintea omului.
Atâta timp cât omul are
incredere în sine, se va crede un zeu; se va crede infailibil; se va
privi pe sine fără să poată vedea dincolo de propria persoană;
astfel mintea sa se va inchide. Când însă omul realizează în sinea
sa că a eşuat, că de fapt se află de-abia la
începutul cunoaşterii în orice domeniu, atitudinea sa este opusă
celei care închide mintea şi îndepărtează omul de cunoaştere.
Este o atitudine greşită,
pentru că nimic nu va orbi omul mai mult decât
automulţumirea, care îl va face incapabil să folosească mijloacele
de vindecare şi îl va impiedica să se familiarizeze cu Materia
Medica. Medicul homeopat, trebuie să se păstreze într-o stare de
puritate, de simplitate, de umilinţă, de inocenţă. Numai astfel va
putea pătrunde în domeniul homeopatiei.
Pentru a putea începe
elaborarea unei Materia Medica, Hahnemann a început prin a-şi
administra lui însuşi scoarţă de arbore de chinină
şi
i-a simţit efectele pe propriul organism.
Substanţa a fost lăsată să îşi manifeste simptomele
caracteristice şi când proving-ul acestei substanţe (numită apoi
China) s-a terminat, se poate spune că a fost descoperit primul
remediu şi primul efect de tip medicinal. Hahnemann a cercetat apoi
toate efectele Chinei descrise în literatura epocii sale şi în
final, pe baza tuturor acestor date, a putut realiza că acţiunea
chininei era foarte asemănătoare cu tabloul aşa-zisei febre
intermitente, că există deci cea mai evidentă relaţie de
similitudine între China şi paludism. Acest lucru l-a făcut pe
Hahnemann să formuleze următoarea întrebare fundamentală:
“Poate fi posibil ca
afecţiunile produse în mod artificial de diferite substanţe să poată
vindeca boli naturale similare ca simptomatologie?"
Fiecare dintre auto-experimentările făcute
ulterior, a confirmat
totdeauna cu prisosinţă această
mare Lege, şi în acest fel
ansamblul de simptome culese a stat la originea lucrării sale Materia
Medica Pura .
Cea mai bună cale de
studiere a unui remediu este efectuarea proving-ului său. Iată care
este procedura:
· fiecare
experimentator va dedica o săptămână studierii atente a simptomelor
pe care le prezintă sau pe care le-a prezentat în cursul ultimelor
luni. Ele vor fi notate şi ordonate cu mare grijă. Este desemnat
apoi un coordonator al proving-ului, care va decide substanţa care
va fi experimentată, fiind dealtfel singurul care o cunoaşte. Se va
începe cu prima formă de administrare a substanţei, putând fi vorba
de tinctura-mamă, pe care coordonatorul o va potenţa până la 30 C şi
din care va pune în câte un flacon separat, pentru fiecare
experimentator; aceştia nu ştiu ce substanţă iau şi sunt rugaţi să
nu îşi comunice simptomele între ei.
· pe măsură
ce simptomele individuale îşi fac apariţia, se noteaza efectele
remediului (vindecare, agravare, sau statu-quo). Dacă un remediu are
un efect foarte puternic asupra subiectului (prover), simptomele
sale specifice vor avea tendinţa să mascheze simptomele personale
ale subiectului. Dacă însă substanţa are numai un efect modest
asupra individului, ea va determina numai apariţia unui număr
restrâns de simptome. Aceste simptome reduse ca număr, prin adăugare
la simptomele demonstrate de ceilalţi proveri, vor contribui la
descrierea acţiunii cronice a remediului respectiv asupra rasei
umane.
· câteva
precizări referitoare la metodă: fiecare prover va lua o singură
doză de substanţă medicinală (trei granule sau cinci picături) şi va
aştepta să vadă dacă aceasta îşi va face efectul. Dacă individul
este sensibil la substanţa respectivă, o doză unică va fi suficientă
pentru apariţia simptomelor, care însă trebuie lăsate să evolueze în
mod natural, fără a se interveni în nici un caz prin repetarea
intempestivă a dozei. Remediile acute, ca Aconit, Nux vomica sau
Ignatia acţionează rapid, în timp ce, de exemplu, Alumina Silicata
necesită cel puţin 30 de zile, pentru a-şi începe acţiunea. Este
foarte important să se aştepte până când este sigur că a fost
depaşită perioada prodromală a unui remediu dat. Atât când studiem
Materia Medica, cât şi când studiem miasmele, trebuie să avem clare
în minte cele trei perioade: prodromală, de evoluţie şi de declin.
În mod obişnuit, prover-ul coordonator va putea da indicaţii
anticipat dacă trebuie să aştepte un timp mai lung sau mai scurt
inainte de administrarea unei noi doze. Din această indicaţie
experimentatorii vor putea afla dacă remediul experimentat poate fi
considerat acut sau cronic.
Dacă prima doză de substanţă medicinală nu produce nici un
efect şi a trecut suficient timp încât să fim siguri că subiectul nu
mai este sensibil la ea, următorul lucru recomandat este să se
creeze o sensibilizare.
Dacă examinăm cu atenţie efectele substanţelor toxice, vom
observa că cei care au intrat deja în contact cu ele devin mult mai
sensibili (de cca 10 ori) decât înainte, la această substanţă, cu
condiţia ca înainte de repetarea prizei să se aştepte până când
primele efecte ale primei sensibilizări, au dispărut în totalitate.
Dacă însă
remediul este
repetat prea
devreme şi prea des, subiectul, va deveni din ce in ce mai puţin sensibil şi se va imuniza,
astfel încât va fi nevoie de doze din ce în ce mai mari pentru a se
obţine un efect.
Pentru a se înlătura această insensibilitate, substanţa se
dizolvă în apă şi se administrează câte o lingură la fiecare trei
ore timp de 3 până la 4 zile. Imediat ce simptomele incep să apară,
administrarea remediului trebuie întreruptă şi se aşteaptă ca
efectele să se accentueze, apoi să diminue şi să dispară de la sine,
fără să fie influenţate în vreun fel.
Dacă se vrea să se intervină pentru un motiv sau altul, trebue
intervenit printr-un antidot veritabil.
Altfel,
încercarea de influenţare a efectelor în cursul experimentării este
periculoasă. Câteodată unii experimentatori,
dorind să trezească sau
excite reacţia, sunt tentaţi să repete priza sau să crească doza.
Procedând în acest fel ei nu vor face decât
să implanteze diateza remediului în organism, cu riscul de a
nu o mai putea înlătura până la sfârşitul vieţii. Dacă însă nu se va
interveni şi intoxicaţia iniţială este lăsată să dispară, ea se va
remite integral, iar prover-ul se va simţi adesea mai bine după
aceea. Un proving bine condus nu va face decât să îmbunătăţească
sănătatea tuturor participanţilor; ajutând ca ordinea şi armonia să
fie restabilite în organism.
O altă parte a experimentatorilor nu va prezenta nici un
simptom, chiar dacă s-ar repeta prizele sau s-ar creşte dozele
administrate, ceea ce ar conduce la absorbţia unor cantităţi masive,
chiar toxice de substanţă. Efectele toxice apărute nu ne pot furniza
prea multe informaţii pentru că sunt cele mai frecvente şi comune,
fără să ofere nici un fel de fineţe a detaliilor (de exemplu dacă nu
am cunoaşte decât efectele dozelor masive de Opium, nu am putea să
îl utilizăm homeopatic decât în condiţii similare apoplexiei…).
Re-experimentarea remediilor are o
mare valoare. Ea permite întregii societăţi medicale de bună
credinţă să constate apariţia de netăgăduit a simptomelor, câteodată
foarte intense şi eventual să verifice întregul proving. Astfel ea
îşi poate reconsidera prejudecăţile, să analizeze evidenţele, să
recunoască şi să accepte propriile sale rezultate, iar în final să
îşi flexibilizeze şi să îşi lărgească capacitatea de înţelegere.
Organon § 112. ”În descrierile
făcute de autorii mai vechi, ale efectelor de multe ori funeste
determinate de ingestia unor doze exagerate de medicamente, se
remarcă şi simptome care nu sunt prezente de la debutul unor
asemenea cazuri triste, ci numai la sfârşitul lor şi care sunt de
natură cu totul opusă celor prezente la început. Aceste simptome
total opuse efectului primar (vezi §63) sau acţiunii propriu-zise a
medicamentului asupra organismului, se datorează reacţiei forţei
vitale. Ele constituie efectele secundare (vezi § 62-67), care sunt
însă rar perceptibile când se folosesc experimental doze moderate şi
nu apar niciodată, sau aproape niciodată când dozele sunt mici,
pentru că, în curele homeopatice, reactivitatea organismului viu nu
va depăşi nivelul minim strict necesar menţinerii stării naturale de
sănătate (vezi §67).”
Organon
113.”Substanţele narcotice sunt singurele care fac excepţie în
această privinţă. Cum, în cadrul efectului lor primar, ele determină
atât inhibiţia sensibilităţii şi senzaţiilor, cât şi a
iritabilităţii, se întâmplă frecvent, chiar când sunt folosite în
doze experimentale moderate şi la persoane tolerante, să determine o
creştere reacţională a sensibilităţii şi a iritabilităţii.”
După inceperea unui experiment, când pacientul se află sub
influenţa toxică a unui medicament, acesta nu pare iniţial să
afecteze in vreun fel direcţia acţiunii vitale, dar la un moment
dat, in mod lent, efectele incep să îşi facă apariţia, iar cu cât
aceasta este mai lentă, cu cât ele se vor
interfera mai mult cu fluxul energiei vitale.
Simptomele apărute in acest moment, sunt
dealtfel de o calitate excelentă, printre cele mai bune. De aceea
este necesar ca in proving-ul unei substanţe să se utilizeze numai
această parte a acţiunii medicamentoase, care este perturbatoare
(dar nu şi inhibitoare) şi care va acţiona in sensul forţei vitale,
determinând doar modificări blânde in economia organismului. Ea
produce şi apariţia unor alte simptome, dar fără ca aceasta să
determine intreruperea acţiunii in curs, aşa cum s-ar întâmpla de
exemplu, folosind o doză mare de Opium.
Când există o
stare de inhibiţie in dinamica organismului, toate activităţile sale
vor fi estompate. De aceea, administrarea unei doze mari de
substanţă pentru atenuarea durerilor şi suferinţelor, va provoca
intotdeauna disfuncţii ale forţei vitale şi reprezintă un adevărat
pericol, deoarece nu se va suprapune sensului influxului vital.
Homeopatia are ca scop administrarea unor
medicamente care
·
fie să
restabilească ordinea şi armonia, intotdeauna prin intermediul
potenţelor inalte,
· fie să tulbure această ordine, cu ajutorul potenţelor medii
şi joase, ca in cazul efectuării experimentelor.
Nu trebuie să folosim niciodată doze masive (substanţe brute) pentru
proving-uri, pentru că informaţiile furnizate de acestea sunt
parţiale, incomplete şi fără valoare ştinţifică practică.
|
