Chiar daca bolnavii atrag atentia medicului asupra unor lucruri banale si obisnuite, simptomele singulare, bizare, personale si caracteristice sunt cele esentiale in indicarea remediului.

Aceste simptome, care par insignifiante pacientului, sunt cele mai usor de omis la prima examinare. Totusi, intotdeauna vor ajunge sa se reveleze medicului. Acesta, pe baza fragila a catorva simptome curente si neinsemnate, se va simti obligat sa prescrie un remediu despre care crede ca este cel adecvat. Destul de des insa este vorba de o intentie prematura.

Aceste simptome homeopatice sunt adesea disimulate pentru ca sunt judecate ca lipsite de importanta de catre pacient, fiind deci cel mai greu de obtinut din partea lui. Ceea ce pare nesemnificativ reprezinta adesea caracteristica esentiala a bolii si contribuie astfel la alegerea remediului potrivit.

Organon § 95

"… in afectiunile cronice, … pacientii se obisnuiesc atat de mult cu suferintele lor indelungate, incat nu acorda mare atentie simptomelor marunte, adesea caracteristice si chiar decisive in alegerea remediului…"

Pacientul revine uneori in zadar la consultatii, luna dupa luna, fara sa ofere cel mai mic simptom-cheie. Cand in sfarsit acesta apare, nu trebuie insa sa constituie singurul criteriu de prescriere.

Simptomul-cheie nu trebuie folosit decat pentru a verifica daca remediul caruia ii apartine, poseda de asemenea toate celelalte simptome prezente la bolnavul respectiv.

In acest rastimp este la fel de bine sa administram un placebo, pana cand gasim remediul indicat, pana este adresata intrebarea relevanta si este primit raspunsul util.

Printre numeroasele dificultati intampinate de medicii practicanti in obtinerea simptomelor cu adevarat utile, modul de exprimare al pacientilor detine o mare importanta.

Aceste dificultati sunt mult diminuate daca pacientul foloseste un limbaj simplu, natural, compus din cuvinte obisnuite, la fel ca si cel al persoanelor care au realizat patogeneziile.

Atentie in mod special la termenii ”de specialitate”, “savanti”, auziti, repetati si uneori deformati.

Exista de asemenea numerosi pacienti a caror boala dateaza de multi ani si care au devenit adevarati ipohondri. Acest gen de pacienti impovarati de o lunga lista de suferinte si intoxicati de multitudinea de medicamente ingurgitate, trebuie abordat cu mult tact si delicatete.

Organon § 96

 "Dealtfel, bolnavii insisi sunt atat de diferiti intre ei, incat unii, mai ales cei ipohondri si alte persoane sensibile si nelinistite, isi descriu suferintele in culori prea vii si folosesc expresii exagerate, pentru a determina medicul sa ii trateze cat mai prompt ."

 Totodata nu este de dorit sa se adune mai multe simptome decat cele necesare. Pe de lata parte, aceasta tendinta de exagerare a suferintelor, poate fi considerata cateodata un simptom demn de luat in considerare.

Organon § 96 nota

 "Nici cel mai exagerat ipohondru nu va relata niciodata neplaceri si suferinte cu totul inchipuite, pe care nu le resimte cu adevarat. Acest lucru se poate dovedi comparand acuzele lor din momente diferite de evolutie, cand medicul nu le administreaza nici un tratament, sau cel putin nici o substanta medicamentoasa…."

O buna metoda practica este cea de a compara, din cand in cand, simptomele de care se plange pacientul, de-a lungul mai multor consultatii succesive si spatiate, intre care nu i s-a administrat nici un remediu si intre care s-a scurs un interval de timp suficient de lung, astfel incat pacientul sa nu isi poate reaminti vechile sale acuze. In acest fel vom putea sa consideram ca valabile acele simptome care se repeta in mod constant.

Printre alte obstacole intampinate in obtinerea simptomelor de interes se numara si comoditatea, indolenta sau uitarea. Trebuie sa i se solicite pacientului sa noteze simptomele pe masura aparitiei lor.

De asemenea, exista un fel de pubonderie, de falsa pudoare, care ii impiedica pe numerosi pacienti sa prezinte lucrurile direct, asa cum sunt in realitate.

Sarcina medicului este sa ii faca sa vorbeasca deschis, facand abstractie de rezerva lor. Pentru aceasta sunt necesare, o data in plus, mult tact, rezerva si discretie, rabdare si cunoastere psihologica, astfel incat pacientul sa se simta in largul sau. Dezvoltarea tuturor acestor calitati va constitui un atu deloc neglijabil al terapeutului.

Pentru medic, intelegerea starilor sufletesti ale semenilor presupune cunoasterea celor proprii, a dorintelor, impulsurilor si a vietii sale interioare. Se impune o introspectie temeinica, in scopul cunoasterii propriilor reactii, a capacitatii sale de autocontrol in fata variatelor imprejurari ale vietii.

Cu timpul, aceasta linie de conduita va deveni un mod de a progresa in munca pe care o desfasoara.