Conferinta nr. 20

BOLILE CRONICE : SIFILIS

     Organon § 79

     "Printre aceste boli miasmatice cronice care, atunci când nu le vindecăm, nu se sting decât odată cu viaţa, singura care s-a făcut cunoscută până în prezent este sifilisul. Sicoza, a cărei forţă vitală nu poate, de asemenea, deloc, să triumfe singură, nu a fost considerată ca o boală miasmatică cronică internă, formând o specie aparte, şi se credea că e vindecată după distrugerea excrescenţelor cutanate, fără a se ţine cont de faptul că focarul sau sursa ei existau totdeauna."
 

     Înaintea multiplelor sale manifestări clinice (a se vedea cărţile de specialitate), sifilisul posedă o perioadă prodromală. Durata acesteia se poate prelungi (o răceală puternică, sau un drog pot întârzia apariţia manifestărilor externe).
 

     Totuşi, după Kent, ea poate să se prelungească de asemenea după perioada de boală în care se produce contagiunea. Această boală, care îşi urmează ciclul său într-un timp anumit la un individ A, poate fi transmisă (transmisie sexuală) de acesta, în stadiul ulterior celui de apariţie a  manifestărilor ei primare ("spălată" între timp de un tratament supresiv).
 

     Persoana B, infectată de această transmisie, nu va prezenta în mod obligatoriu manifestările primare ale bolii, ci leziuni care aparţin stadiului mai avansat al afecţiunii. Această boală continuă, deci, la persoana B, în stadiul evolutiv în care era atunci când ea a fost contractată.
 

     Dacă această transmisie se face la un stadiu mai avansat, boala porneşte la B în acest stadiu mai avansat (sifilisul se transmite receptorului în stadiul donatorului). Acelaşi lucru se întâmplă şi cu psora şi sicoza. Aceste trei "miasme" sunt contagioase în toate stadiile lor de evoluţie şi aceasta sub forma în care ele existau în momentul contagiunii. "Grefa" astfel transmisă se suprapune celorlalte boli preexistente la B.
 

     Dar legea protecţiei în cazul bolilor neasemănătoare  (Organon § 36 - 45) joacă aici  rolul său. Tulburările care existau deja în organismul B, pot fi atât de diferite (neasemănătoare) că ele protejează organismul B de contaminare. Din contră, descendentul din A şi B poate să se nască "sifilitic", în timp ce unul din născătorii săi nu prezintă niciun simptom.
 

     Când boala este transmisă în stadiile secundar sau terţiar (primele stadii trecând neobservate, neglijate sau suprimate), nu există niciun mijloc sigur de a o detecta imediat, pentru că în aceste faze ea se dezvoltă insidios şi incubaţia este lungă.
 

     Când bolile sunt diferite, cea mai puternică înlătură pe cea mai slabă, în aşa fel încât, dacă cineva este subiectul unei afecţiuni cronice, el va fi protejat. "Diferitele" se resping, "asemănătoarele" se atrag şi se vindecă una pe alta.
 

     Această inter-reacţie dintre boli, a uneia faţă în faţă cu alta, este o problemă esenţială şi permite să se înţeleagă, în cadrul principiului vindecării, dece o anume boală afectează pe o alta.
 

     Acţiunea remediilor homeopatice permite să se înveţe mult, legat de acest punct, şi până la urmă, să se înţeleagă temeinic că boala operează în profunzime. Ea avansează cu tendinţa ei fatală, atacând, unul după altul, organele cele mai esenţiale şi cele mai nobile ale economiei umane (creier, ficat, rinichi, splină, inimă, plămâni, oase).
 

     Căt despre sifilis, el are o afinitate pentru ţesutul osos şi encefal. Dacă se studiază această "miasmă" în evoluţia sa retrogradă, urcând spre origina sa, se pot regăsi urmele acestor stadii trecute dacă ele au fost refulate.
 

     Un tratament homeopatic bine condus în fazele primare ale sifilisului, jugulează răul de la rădăcină şi-l împiedică să se mai dezvolte. Tendinţa remediului este de a calma manifestările sau de a le ţine sub control, până se reuşeşte să se acţioneze în profunzime şi să se câştige o ascendenţă permanentă asupra economiei, ducând la dispariţia treptată a bolii.
 

     Situaţia este diferită atunci când ne aflăm în faţa manifestărilor secundare sau terţiare. Adesea, în aceste cazuri vechi, menifestările lor au fost atacate paliativ de numeroase ori sau chiar suprimate.
 

     Tratamentul homeopatic nu va putea să le vindece decât făcând să revină manifestările externe într-un punct oarecare al corpului. Este posibil ca să fie necesari ani de tratament şi bolnavul să treacă prin grele încercări, suportând revenirea multor tulburări deosebite. Manifestările care fuseseră refulate vor reapare, pentru a dispare, după aceea, în mod definitiv.