|
În tratatul său de "Boli
Cronice" (Vol. 1,
p.55), Hahnemann vorbeşte despre Psora ca fiind boala
cronică "miasmatică" universală cea mai veche şi cea mai dăunătoare, şi,
totuşi, cea mai necunoscută şi mai greşit înţeleasă.
Cele
trei "miasme" cronice, psora,
sifilisul si sicoza sunt toate
contagioase. În natura
fiecăreia din ele, există ceva care precede manifestările pe care noi le
vedem şi le denumim boli. Există diferite categorii de caractere morbide
aparente pe care noi le grupăm sub acest termen de psoră. La
fel, înainte de şancrul primar al sifilisului, există o astfel de stare
anterioară fără de care el n-ar fi existat.
O
afecţiune n-ar putea să se producă fără un teren "receptiv favorabil".
Psora evoluează atâta vreme cât specia umană
prezintă această stare favorabilă dezvoltării ei. Psora, fiind prima
dintre aceste trei "miasme" (celelalte două ne apărând decât după ea),
este necesar să se studieze această chestiune a terenului, acest mediu
propice înfloririi (devenirii) psorei. Va fi trebuit să se întrunească, în
natura speciei umane, factori speciali, proprii extensiei ei, fără de care
ea n-ar fi putut dăinui la indivizii sănătoşi. Probabil, a trebuit
să existe ceva, o stare morbidă anterioară fiecăreia din cele pe care noi
le recunoaştem ca "miasme cronice". Un fel de stare haotică, de confuzie
şi dezordine, căreia ar fi raţional să-i căutăm origina şi natura ei
adevărată.
În
cazul sifilisului, omul contractă boala veneriană prin voinţa lui :
este rezultatul unei intenţii, unei acţiuni. El poate fi transmis şi
perpetuat. Totdeauna există, la om, o stare de spirit şi anumite condiţii
definite care preced actele, şi dacă sifilisul corespunde acţiunii sale
personale respective, există forţamente o stare anterioară acestei
acţiuni, o stare "bolnăvicioasă" care îl condiţionează şi care se traduce
prin dorinţă şi voinţă.
Nu
este acelaşi lucru cu psora, pe care omul n-o "caută" deloc. Ea nu se
asociază în urma unui act voluntar, la cei atinşi de ea.
Dorinţa
şi voinţa stabilesc la fiinţa umană o atitudine care identifică persoana
sa. În mod ideal, el este liber şi protejat faţă de boală, eliberat de
orice susceptibilitate capabilă de a provoca o contagiune sau de a deveni
receptiv. Unui fel de "falsă gândire" şi de "falsă acţiune" pare că îi
succede o stare morbidă corespunzătoare. Expresia şi aparenţa exterioară a
omului sunt reflectări ale voinţei şi înţelegerii sale, ale gândurilor şi
dorinţelor sale intime. Se stabileşte o corespondenţă strânsă între corpul
său fizic, intenţiile, dorinţele şi comportamentul său în viaţă.
Înteriorul şi exteriorul formează un tot.
De
acum înainte, această stare dereglată a spiritului şi corpului ajunge la
pierderea imunităţii naturale, şi creiază predispoziţia morbidă..
Această stare dereglată face individul apt să contracteze bolile, agravate
de transmiterile ereditare ale răului consimţit şi provocat de gândurile
sale.
Tot
acest ansamblu constitue receptivitatea morbidă şi psora
nu este deci decât materializarea a ceea ce
preexistă în om. Ea nu este rezultatul unui act fizic, ci consecinţa unui
influx provenind dintr-o stare care a progresat şi s-a implantat pe
pământ, până la acel punct care ne permite să descoperim, prin
manifestările exterioare, adevărata natură a omului.
Fiecare copil
care se naşte este un nou subiect de contagiune. Psora se acumulează,
secol de secol, iar receptivitatea nu face decât să crească. Acest lucru
este valabil pentru fiecare "miasmă". La fel este
şi pentru fiecare medicament : aproape intoxicaţi cu o substanţă,
subiecţii devin atât de sensibili la ea că nu mai pot suporta nici cea mai
mică emanaţie,
simţindu-i
influenţa chiar la distanţă. "Impregnarea psorică" îl face pe om din ce în
ce mai sensibil. Această predispoziţie, care vine din interior, creşte din
generaţie în generaţie şi pregăteşte "patul" pentru sifilis. Fără
psoră omul n-ar putea contracta această boală, ea n-ar putea nici să
apară, nici să se dezvolte.
Dorinţa
şi intenţia, ca şi inteligenţa şi raţionamentul, preced acţiunile umane,
adică voinţa de a acţiona, de a face ceva. Acest lucru este fundamental.
Intenţia precede acţiunea, omul vrea mai întâi ceea ce el pune, mai apoi,
în practică (altfel ar fi un automat).
Starea
internă a fiinţei umane preexistă în mediul în care el trăieşte. Ca atare,
ambianţa nu este o cauză, ea este doar o masă de armonie sau un scaun de
rezonanţă care nu face decât să reflecte vibraţiile acestei stări interne.
Cel
care este atins înăuntru, este apt să sufere de ceea ce, eventual, se
manifestă mai apoi la exterior. Individul vede atunci revărsarea şuvoiului
din interior şi manifestarea efectelor sale asupra organelor. Această
invadare se face totdeauna în sensul în care rezistenţa este mai mică sau
nulă, în aşa fel încât ea urmează totdeauna direcţia înclinărilor şi
dorinţelor umane. Lucrurile se scurg astfel, în sensul ales voluntar de om
: bolile corespund sentimentelor afective şi împlinirilor lor, ele
reprezintă forţe latente în interiorul economiei. Starea de spirit este
simbolizată şi pusă în imagini, de boli.
Pe
forma simplă şi originală a psorei, au venit să se grefeze sifilisul şi
sicoza. Acestea din urmă, prin dezvoltarea lor, au creat o predispoziţie
particulară genului uman, care a devenit receptiv,
în spaţiul a numeroase generaţii, în faţa celor mai neînsemnate afecţiuni
acute. Ne putem imagina perfecţiunea sa iniţială, observând pe cele din
regnul vegetal sau animal. Numai gândirea şi dorinţele sale l-au făcut să
"piardă" libertatea sa.
"Miasmele"
(principii morbide de natură necunoscută, cauze ale tuturor bolilor
contagioase) sunt complicate de surplusul multiplelor tratamente alopatice
administrate, care nu fac decât să refuleze şi să mascheze toate
reprezentările exterioare ale bolilor interne.
Problema
tratamentului "miasmelor", cu complicaţiile lor, nu poate fi decât şi mai
încurcat de formele refulate ale acestora, de sute de ori mai rele decât
forma originală. Aceste forme ajung la afecţiunile organice cele mai
periculoase, atingând organele nobile, printr-un proces distructiv care
minează, progresiv, economia umană.
Tentativele
de a instaura învăţământul homeopatic pe temelii alopatice, ignorând
"miasmele", nu este în stare să oprească progresul psorei. Aceasta nu face
obiect de niciun studiu total în facultăţi. E de temut ca efortul de a
cerceta cauza fundamentală a bolilor, în vederea obţinerii unei vindecări
reale şi permanente, să nu dispară în urma tratamentelor supresive.
Specia
umană este astăzi intens receptivă la psoră, sifilis şi sicoză. Dacă psora
ar putea reparcurge, din etapă în etapă, drumul până la forma sa iniţială,
aspectul corpului ar fi hidos privirii, dar interiorul ar fi cu siguranţă
într-o stare optimă. Anumite dermatoze sunt adesea oribile când le vezi,
dar este adesea indispensabil să fie lăsate să evolueze şi să se dezvolte,
pentru bună-starea finală a economiei, pentru că numai astfel ele pot
aduce corpul într-o stare de eliberare relativă.
Tratamentele
homeopatice nu vindecă totdeauna în mod instantaneu erupţiile, pentru că
este necesar să se aştepte mai întâi vindecarea prealabilă a cauzelor
profunde, care să fie alungate spre periferie. Necunoaşterea acestor
principii îl fac pe terapeut să-şi piardă rapid capul, iar exemplele
abundă, în Tratatul Bolilor Cronice (p.29), în susţinerea acestor
afirmaţii.
|
