|
Capitol
deasemenea de natură filozofică, care enunţă esenţialul cu
privire la conceptul original al homeopatiei.
Organon
§ 10
"Organismul
material lipsit de forţa vitală, nu poate nici să simtă, nici să
funcţioneze, nici să-şi asigure propria sa conservare. Numai acestei fiinţe
imateriale (principiul vital), singura care-l animă în stare de sănătate şi de
boală, i se datorează sentimentul şi forţa de menţinere a funcţiilor sale
vitale".
Organon
§ 11
"Când
omul cade bolnav, numai ea, această forţă imaterială, activă prin ea-însăşi şi
prezentă peste tot în corp, este cea care, în primul rând, resimte influenţa
dinamică a agentului ostil vieţii. Numai ea, după ce a fost dezacordată din
starea sa, poate produce organismului acele senzaţii
neplăcute manifeste şi acele entităţi (acţiuni) insolite pe care noi le numim
boli. Fiind invizibilă prin ea-însăşi, şi
făcându-se cunoscută numai prin efectele pe care le-a produs în corp, această
forţă nu poate să exprime şi nu poate face cunoscut dezacordul său decât
printr-o manifestare anormală a modului de a simţi şi a acţiona a acelei
componente din organism care este accesibilă percepţiei observatorului şi
medicului, adică prin simptomele bolii."
Principiul
vital este o energie, o forţă imaterială care animă corpul uman în mod armonios.
Un om viu este un cadavru însufleţit de o forţă vitală imaterială, nemăsurabilă,
invizibilă, nelocalizabilă, necuantificabilă. Cu toate acestea ea există, ea
animă fiinţa umană în totalitatea ei. În stare de boală, există o dereglare a
principiului vital care precede schimbările obiective vizibile la nivelul
corpului. Altfel spus, atunci când principiul vital este perturbat de o cauză
morbidă, el emite manifestările reactive ale prezenţei acesteia.
Simptomele
subiective şi obiective sunt provocate de o dereglare a diverselor funcţii
vegetative şi afective ale fiinţei umane. Senzaţiile constitue limbajul care
traduce aceste disfuncţii. Principiul vital imaterial care animă fiinţa umană în
integralitatea ei, dă alarma apariţiei acestor infiltrări şi perturbări în stare
de boală. Elementul reactiv iniţial al dereglării survine cu mult timp înainte
de primele modificări patologice celulare. Prin propriile sale senzaţii,
pacientul poate să-şi dea seama de aceste modificări, care sunt incompatibile cu
viaţa.
Viaţa,
sănătatea în sensul ei cel mai larg şi cel mai complet, însemnează a fi liber.
Orice
cauză morbidă îmbracă o formă care există într-o stare de
materie acorporală. Orice cauză morbidă se amestecă cu toate formele substanţei
fizice pe cale centrufugă, şi rezultatul unor astfel de acţiuni creiază
gradat o patologie mai puţin subtilă, mai grosieră, până la manifestarea cea mai
materială şi mai obiectivă. Tot ce se poate vedea nu este decât efectul şi
diversele mijloace de care ne servim pentru a explora materia, nu servesc la
nimic pentru examinarea acestei substanţe imateriale. Adevărata cauză morbidă
este mult mai ascunsă (subtilă), ea este totdeauna intrinsecă şi se situează
într-un plan imaterial şi invizibil. Microbii sunt rezultatul condiţiilor
interioare.
Tocmai
această perturbare cu caracter imaterial şi invizibil este cauza (bolii) : când
aceste senzaţii se fac cunoscute (se înfăţişează) medicului,
el trebuie să le descifreze, interpreteze, să le înţeleagă pentru că ele sunt
importante. Ele sunt cele care fac evidente o perturbare, o "dezordine".
Singurul
mijloc, singura călăuză pe care o avem pentru a percepe perturbarea vitală
prezentată de bolnav este examenul acestor senzaţii subiective şi obiective
anormale prezente.
Când
se instalează o stare incurabilă într-un organ vital, totalitatea, dacă nu
majoritatea simptomelor utile care erau prezente, dispar.
Numai simptomele anterioare (cele de care se plângea bolnavul înainte, cu care
la un moment dat se obişnuieşte şi le neglijează) sunt în mod expres cele
ce puteau sugera medicului natura remediului corespunzător, pentru că ele
exprimă imaginea reală a bolii.
A
vindeca un cancer este mai întâi şi totdeauna a vindeca un bolnav, plecând de la
simptomele sale caracteristice. Când întregul organism este invadat, durerile
fac adesea ca bolnavul să nu mai fie capabil să mai gândească ce anume
caracterizează propria sa personalitate. Cu toate acestea, limbajul simptomelor
subiective care existau înainte de alterarea morbidă este cel mai important. Să
vezi şi să observi această imagine personală, să o distingi ca o boală în sine,
adică să descifrezi noţiunile de cronologie şi de ierarhie, acestea sunt cele
care te conduc spre remediu. Similitudinea medicamentului cu condiţiile
patologice actuale nu este deloc aceiaşi cu cea care
corespunde simptomelor pe care le înfăţişează pacientul anterior, de la originea
reală a bolii şi în cursul evoluţiei sale până în perioada actuală.
Organismul
a fost mai întâi în stare de sănătate ; apoi sunt semnalate medicului senzaţiile
anormale ca semne prevestitoare ale distrucţiilor localizate şi finalmente
mortale. Nu ajută la nimic dacă subiectul prezintă consecinţe patologice, este
esenţial ca acesta să prezinte simptome.
Desigur,
nu este posibil totdeauna să faci să dispară consecinţele materiale ale bolii,
dar, cu toate acestea, bolnavul poate să-şi recapete sănătatea ; chiar
dacă persistă aderenţe fibroase, de exemplu, contează mai mult starea de linişte
finală care se produce şi se menţine an de an : este o veritabilă stare de
sănătate profundă.
Un individ
aflat în bună stare de sănătate nu este conştient de nici o parte a organismului
său. Când resimte o jenă, o durere..., aceste senzaţii constitue simptome.
Există simptome obiective pe care medicul, totuşi, le poate descoperi cu ocazia
unui examen medical, şi altele pe care bolnavul nu ştie să le exprime :
completarea datelor necesare poate fi adusă de cei din anturajul său.
Să
ştii să separi manifestările anterioare, apărute (observate) poate cu mulţi ani
în urmă, de cele care sunt actuale şi recente, să deduci cum şi dece ele s-au
schimbat (droguri...), iată munca medicului, a cărui perspicacitate va permite,
adesea cu nimic altceva decât ascultând pacientul, să stabilească un pronostic
al economiei vitale a acestuia.
Homeopatul
va trebui deci, totdeauna, să facă un studiu chibzuit şi minuţios
al simptomatologiei. Simptomele nu înşeală şi valoarea lor nu
are nimic de a face cu opiniile oamenilor care fac bune diagnostice organice.
În
rezumat,
condiţiile esenţiale şi primordiale
cerute medicului homeopat sunt :
-
competenţă în interpretarea simptomelor;
-
capacitate
de a judeca sfera de acţiune şi de evoluţie progresivă a bolii, un examen
fizic şi o auscultaţie (absolut indispensabile),
care totuşi nu înlocuiesc
studiul real
al omului bolnav;:
-
o
analiză discriminativă a diagnosticelor, cu ceea ce spune bolnavul, permite
înţelegerea profundă a diferitelor simptome;
-
cunoaşterea (şi discuţia) perfectă a simptomatologiei umane, cea a anatomiei şi
fiziologiei sistemului nervos central şi periferic. Prin ele, el obţine
informaţii asupra sistemelor circulator, nervos şi muscular, sisteme care
semnalează simptome revelatorii.
|
