Conferinţa nr. 7 

INDISPOZIŢIILE

     Un individ are perioade de indispoziţie, provocate în mod unic de cauze externe evidente.

     Organon § 7, nota 1:

     "Este de la sine înţeles că orice medic raţional începe prin a îndepărta cauza ocazională ; răul încetează de obicei după aceea singur…".

     Excesele sau abaterile alimentare pot imita o "miasmă", cu diferenţa că, în general, simpla suprimare a cauzei externe respective permite restabilirea bolnavului.

     Eşecurile în afaceri, frământările deprimante, afectările în urma neîmplinirilor, constitue cauze aparente de boală. În realitate acestea nu sunt decât cauze provocatoare de indispoziţie : cauza profundă sălăşluieşte în interior şi ea este cea predispozantă. Fără aceasta din urmă, individul ar fi capabil să se elibereze el-însuşi de grijile de afaceri sau de altele, şi echilibrul ar rămâne stabil. Trebue deci să ştim distinge cauzele exterioare aparente, evidente, de cauzele profunde, veritabile, care exercită presiunea lor centrifugă.

     De exemplu, o mai bună igienă de viaţă permite să nu se ivească nicio indispoziţie. Schimbarea mediului, şederea în condiţii climatice favorabile, prin ele nu duc la vindecarea bolnavului, ci îl pun în condiţii care fac să dispară cauzele ocazionale, cauze care de altfel nu fac altceva decât să agraveze tulburările. 

     Organon § 7, nota următoare:

     "Neştiind adesea la ce procedeu să recurgă, vechea şcoală, de multe ori, în boli, a căutat să combată şi să suprime prin medicamente, doar unul din diversele simptome apărute ale bolii. Această metodă este cunoscută sub denumirea de medicină simptomatică. Ea a trezit dispreţul general, nu numai pentru că nu vine realmente cu  niciun avantaj terapeutic, ci şi pentru că dezvoltă, aduce cu sine, multe inconveniente. Un singur simptom, luat separat dintre toate simptomele prezentate de pacient, nu mai e boala întreagă propriu-zisă, tot aşa cum un singur picior nu constitue întregul corp. Metoda era cu atât mai rea, cu cât, atacând un simptom izolat, cu un remediu opus (adică în mod paliativ), după o posibilă amendare de scurtă durată, boala reapărea într-o formă tot mai gravă decât în trecut".

     Tratamentul simptomatic nu se aplică totalităţii subiectului. Prin această metodă, bolnavul nu este niciodată vindecat cu adevărat. Suprimarea simptomelor regionale nu este o vindecare reală, sau, din contră, bolnavul după aceea se va regăsi într-o stare mai rea. Cei mai robuşti vor rezista mai mult timp, dar niciodată definitiv. Manifestările externe au raţiunea lor de a fi, rolul util de emonctorii, de "supapă". Ele dispar după vindecarea pacientului şi de aceea, suprimarea lor prin orice procedeu extern, trebue evitată.

     Atâta vreme cât nu există cauză evidentă de înlăturat, care provoacă sau întreţine boala, este clar că singure simptomele trebuie să servească drept ghid în alegerea mijloacelor proprii ale vindecării. Trebue totusi să nu se neglijeze prezenţa posibilă a unei diateze morbide şi a unor situaţii accesorii.

     Orice boală curabilă se prezintă cu o totalitate de simptome subiective şi obiective pe care medicul le poate percepe. Analiza unei lungi serii de simptome aduce imediat în minte un ansamblu patogenetic, care este produs de o perturbare internă. Este singura cale care permite găsirea remediului necesar.

     Astfel, homeopatia se scindează în două părţi: ştiinţa şi arta. Ştiinţa, ce trebue studiată în primul rând, se ocupă de principii şi de procesul vindecării, pentru a-l distinge cât mai bine de camuflajul simptomatic şi de supresii. Apoi, urmează aplicarea sa, care constitue arta homeopatică.

     Fiecare medic trebue deci să facă efortul de a acumula cunoştinţe asupra naturii medicamentelor (calităţi, aparenţe, fizionomie morbidă, relaţii cu individul bolnav), asupra naturii bolii; apoi să ştie să compare simptomele şi să cunoască legea vindecării. Alături de această ştiinţă, trebue de asemenea să se treacă la practică, cu scopul de a perfecţiona şi  verifica cunoştinţele acumulate. Atenţia metodică şi susţinută în munca sa ascute percepţia a ceea ce se petrece în economia unui individ, percepţia a ceea ce se numeşte "imaginea reflectată la exterior" a pacientului.

     Organon § 7:

     "…Într-un cuvânt, totalitatea simptomelor este principalul sau singurul lucru de care trebue să se ocupe medicul, într-un caz morbid oarecare, singura pe care o are de combătut prin puterea artei sale, în scopul de a vindeca boala şi de a o transforma în sănătate".

     Aceasta este modalitatea de a restabili armonia şi orice vindecare raţională trebue să se stabilească de sus în jos, dinăuntru înafară şi în ordinea inversă a apariţiei simptomelor.