|
Primul
rol al medicului este acela de a fi un bun igienist. El poate
astfel şi în mod simplu să apere sănătatea.
Organon
§ 4
"Medicul
este în acelaşi timp apărătorul sănătăţii,
atunci când el cunoaşte lucrurile care o stânjenesc, care produc şi
întreţin bolile şi care ştie să le îndepărteze de
omul sănătos. "
Una
din precauţiile cele mai elementare este aceea de a o rupe cu
proastele obiceiuri sau condiţii de viaţă.
"Omul-fiinţă
gânditoare" se distinge de "Omul-corp",
cel
care îi serveşte ca structură de susţinere. A recurge la chirurg
când reparaţia are de a face cu structura de susţinere este atât necesară cât şi
justificată, ca şi cea de a solicita medicul când forţa vitală (internă) este
afectată. Cu toate acestea, dacă efectele traumatismului material, din cauze
externe, se complică cu reacţii interne, medicaţia internă este cea care devine
necesară. O stare în care simptomele (aparente) vin din interior, justifică
restabilirea mai întâi a cauzelor interne (prin remediu). Medicul trebuie să fie
capabil să facă o asemenea discriminare. El trebuie să diferenţieze cauzele, să
îndepărteze pe cele externe şi să restabilească ordinea în rândul cauzelor de
origine internă.
Administrarea
remediilor la exterior în acelaşi timp cu cele din interior este
explicată în paragrafele
194-197
şi 285 din Organon.
Organon
§ 5
"Când este vorba de a realiza o vindecare, medicul
se foloseşte de tot ce poate fi ştiut în raport, fie cu privire la
cea mai adevărată cauză ocazională a bolii acute, fie cu
privire la fazele principale ale bolii cronice, care îi vor permite să
găsească cauza fundamentală a acesteia, datorată cel mai
adesea unei miasme cronice. În cercetările de acest fel, trebue acordată
atenţia constituţiei fizice a bolnavului, în special dacă e vorba de o boală
cronică, modificării psihismului şi caracterului său, ocupaţiilor sale, a
modului de viaţă, a obiceiurilor sale, relaţiilor sociale şi casnice, vărstei,
sexului, etc.".
Afecţiunile
acute, cele adevărate, de cauză infecţioasă (în sens miasmatic) evoluează în
trei faze: prodromică (invazie), progresie centrifugă (stare) , defervescenţă
(vindecare) : rujeola, scarlatina, variola sunt exemple de "miasme acute".
Aceste
afecţiuni acute trebuie distinse de falsele boli acute, datorate influenţelor
exterioare (igienă, atmosferice, griji, locuinţă).
Afecţiunile
cronice denumite "miasme cronice" (psora, sifilisul şi sicoza) nu au cel de al
treilea stadiu. Activitatea lor este calmă şi ele stau latente când
circumstanţele sunt favorabile, pentru a se redeştepta atunci când condiţiile
sunt defavorabile. Fiecare nouă redeşteptare este mai rea decât cea precedentă.
"Agenţii infecţiosi cronici" predispun organismul la acţiunea "agenţilor acuţi".
Aceştia din urmă n-ar exista fără primii: aceasta este noţiunea de predispoziţie
morbidă a omului în faţa bolilor acute. Această predispoziţie este rezultatul
cooperării dintre cauzele specifice şi receptivitatea morbidă. Fără subiect
receptiv, noi nu vom cunoaşte anumite boli; fără agent cronic nu va fi
receptivitate morbidă.
Ideea
Hahnemanniană despre Psoră:
Psora,
"agent
infecţios cronic", este cauza
oricărei contagiuni. Este cea mai veche dintre "miasme",
care devine terenul propice al dezvoltării celorlalte două.
Psora este baza afecţiunilor cronice; ea corespunde acestei
stări în care omul şi-a tulburat şi degradat economia organismului său în aşa
măsură încât a devenit susceptibil la cea mai mică influenţă vătămătoare
din mediul înconjurător.
Această
stare, tulburată şi dereglată, a economiei umane este de fapt elementul
fundamental. Când un om îşi pune în cap o idee "aberantă", puţin câte puţin, în
măsura în care se tot gândeşte la ea şi o pune în practică, el sfârşeşte chiar
prin a crede cu convingere că această idee este o realitate fiabilă. Ajunge la
un moment dat când aparenţa sa exterioară devine tot atât de morbidă ca şi el.
Cu o astfel de stare psihică, nu este decât o chestiune de timp ca şi corpul său
să reflecte rezultatele aberaţiei sale. Corpul va deveni şi el, in mod cert,
anormal, după imaginea spiritului său.
În
concluzie, cauza bolilor nu poate fi decât internă.
"Conştiinţa" este cea perturbată, iar tot ceea ce se înfăţişează în faţa ochilor
noştri nu este decât reprezentarea finală post-cauzală. Cauzele sunt prea
delicate şi prea fine pentru a fi observate cu nişte instrumente oarecare de
precizie: ele sunt într-atât de imateriale încât corespund numai naturii intime
a omului. Ele îl afectează şi acţionează din interior iar rezultatele lor se
obiectivează materialmente după aceea: prin manifestările organice tisulare.
Această
înţelegere fundamentală privind ce anume este cauza morbidă, ce este boala şi de
aici, ce anume reprezintă dinamizarea unui remediu, permite medicului să
pătrundă sau să recunoască care este natura proprie vieţii. Cea mai mare atenţie
trebuie dată stării mentale a pacientului. Trebuie căutate întotdeauna
simptomele de debut ale bolii exact în momentul "deviaţiei" de la starea
psihică, reprezentată de simptomele mentale sau fizice.
Atenţie,
cu cât boala avansează, cu atât ea se materializează, se obiectivează şi mai
puţin manifestările exterioare vor servi ca ghid pentru remediu. Cu cât există
mai multe simptome mentale, cu atât mai mult există şi indicaţii pentru a dirija
medicul către remediul cel bun.
Organon
§ 5
"...Să se tină seama de constituţia fizică a
bolnavului.."
Două
lucruri trebuie să fie examinate cu minuţiozitate: natura bolii, pe de o parte
şi aparenţa bolii, pe de altă parte. Lucrările clasice nu descriu bolile decât
după aparenţele lor. Aceste diagnostice nozologice nu exprimă nimic despre omul
bolnav. Nu trebuie să se confunde secvenţa cu consecinţa,
efectul şi cauza, şi să se construiască în acest fel teoriile microbiene. A
distruge microbii, fără a anihila boala, nu modifică cu nimic receptivitatea
morbidă şi cei care vor rămâne, din această cauză, susceptibili, vor face
recăderi. Microbii au raţiunea lor de a fi. A studia Bolile prin cauzele lor
fundamentale şi cauzele lor aparente constitue un subiect foarte important.
Planul consistă
în a înfăţişa lucrurile de la punctul lor de pornire şi a le urmări în evoluţia
lor până la sfârşit. Ordinea se stabileşte de la centru către periferie.
Nu
este inutil, nici pe departe, ca homeopatul să reflecteze asupra propriilor sale
capacităţi intelectuale şi asupra propriei sale vieţi, înainte de a începe să se
ocupe de cele ale celorlalţi. Nici un om nu reprezintă autoritatea: numai
principiile şi legea similitudinii sunt notorii. Înţelegerea acestor noţiuni
permite să întrezăreşti necesitatea armoniei, după un sens centrifug, de la
centru spre periferie. Dacă nu, aşteptarea medicului va fi decepţionantă: el va
realiza că alopatia a reuşit, e bine să se ştie, să aducă confuzia în economia
organismului uman.
|
