EVOLUŢIA  POSOLOGIEI  HAHNEMANNIENE

     Geniul lui Hahnemann  priveşte nu numai conceptul de abordare analogică în medicină, cel care a definit o terapeutică coerentă şi mai ales eficace, terapeutica homeopatică, ci şi pe cel al preparării şi folosirii unor medicamente speciale, remediile homeopatice, respectând anumite principii proprii numai homeopatiei, cele ce permit energizarea sau/şi informatizarea acestora prin diluţie şi dinamizare. In acest fel homeopatia a oferit ştiinţei, în mare devans istoric, noţiunea de infinitesimalitate aplicată în biologie, care pare a deveni cheia de boltă a fizicii noului mileniu.

     In prefaţa primei ediţii a Organonului,din 1810, Hahnemann avea să scrie :

„În cursul cercetărilor mele, eu am descoperit drumul adevărului.”

     Apoi, la apariţia Bolilor cronice, în 1828, scria : 

„Să găsesc cauza care face ca toate medicamentele cunoscute de homeopatie să nu mai asigure deloc o vindecare veritabilă în aceste boli, şi să ajung, dacă ar putea fi posibil, la puncte de vedere mai exacte asupra adevăratei naturi a acestor mii de afecţiuni care rezistă la tratament, cu tot adevărul de neclintit al legii homeopatice, aceasta este problema extrem de serioasă de care eu m-am ocupat zi şi noapte încă din anii 1816 şi 1817.”

     Este clar că dezvoltarea doctrinei homeopatice, de la începuturi şi până astăzi, n-a fost consecinţa unei dorinţe în van de speculaţii intelectuale. Ea este fondată pe observaţii şi cercetări iar dificultăţile de aplicare în anumite cazuri concrete, inclusiv analiza eşecurilor, au constituit pârghiile care au putut-o propulsa spre adevăr.

     De la început trebuie să ne aducem aminte că Hahnemann avea o pregătire ireproşabilă în domeniul chimiei şi farmacologiei. Era vorba de vocaţia sau înclinaţia sa general valabilă către nou manifestată şi în acest domeniu, alimentată de acea încrâncenată dorinţă de a răzbuna metodele desuete de tratament ale timpului său. Nu întâmplător el s-a afirmat prin descoperirea efectului anti-sifilitic al mercurului, preparând şi punând la dispoziţia alopatiei celebrul Mercurius solubilis, preparat de el. Mai apoi, în efervescenta sa preocupare de a studia efectele remediilor homeopatice, preparate şi experimentate cu minuţiozitate tot de el, modificându-le concentraţiile şi potenţele, ştim bine că şi-a atras adversiunea din partea unor farmacişti care l-au reclamat oficialităţilor, fiind nevoit chiar să părăsească unul din oraşele de reşedinţă din cauza opresiunii la care era supus tot mai mult.

     In cele ce urmează vom face un tur de orizont asupra modului cum a evoluat, în perioada vieţii marelui Hahnemann, problema preparării remediilor homeopatice, domeniu denumit farmacopraxie. Aceasta ne va permite să înţelegem mai bine chiar aspectele de doctrină, fiind ştiut faptul că, în homeopatie, clinica şi terapeutica sunt inseparabile, formând un monolit.

     La începuturile aplicării legii similitudinii, Hahnemann a recurs la doze substanţiale, foarte apropiate de posologia clasică a microdozelor ce se foloseau deja în timpul său. Acestea însă, produceau agravări medicamentoase care l-au obligat să recurgă la diferite cercetări. Astfel, în 1797, în Jurnalul lui Hufeland, el prezintă cazul unui tipograf care avea colici abdominale, căruia i-a prescris Veratrum album pulvis, în doză de 0,25 g. pe zi. Pacientul, vrând să grăbească efectul, a dublat doza, ceea ce a dus la o agravare extrem de violentă care a durat trei zile, urmată, e drept, de o vindecare ireproşabilă.

     Din cercetarea documentelor vremii rezultă că Hahnemann n-a recurs imediat la modificări ale poziţiei sale în acest domeniu. Abia după trei ani apar primele semne vizibile de frământare şi regândire a modalităţilor posologice tradiţionale pe care le folosea la debutul activităţii sale homeopatice.

     În perioada anilor 1801 – 1803, cercetarea unor registre, în care erau notate tratamente efectuate de Hahnemann, demonstrază totuşi tendinţa de diferenţiere a dozelor în funcţie de remediile folosite :  de ex. Chamomilla în doza de 1/3.840.000, Pulsatilla 2/400.000, Ignatia 3/2.000, etc.

     Prescripţia de microdoze este deci evidentă dar fără a exista o coerenţă sau o metodă de preparare anume stabilită.

     Hahnemann multiplica, după tatonări şi rezultate clinice, efortul de a ordona datele terapeutice, rămânând ferm ataşat de principiul similitudinii simptomelor şi de administrarea unui singu remediu dar nu avea încă idei clare asupra posologiei .

     Totuşi, începând cu anul 1801, el abandonează posologia masivă clasică iar într-un articol mărunt asupra prevenirii scarlatinei, poate fi găsit descris un mod de preparare prin diluţii succesive de 1/300 pentru Belladonna, 1/500 pentru Opium, pe care Hahnemann le-a prescris apoi în apă sau bere.

     Desigur, cercetările posologice ale lui Hahnemann erau legate de constatarea sistematică de agravări după absorbţia medicamentului homeopatic. Era firesc ca în urma agravărilor respective să se reducă progresiv dozele active.

     În 1806, publicaţia “La medecine de l’Experience” aduce mărturia unei prime tentative de sinteză şi rezumă rezultatele experienţelor sale, expunând ideile sale privind o nouă posologie (4).

            “…Dacă după ce s-a ales remediul pozitiv, dacă in acelaşi timp s-a recurs la doza convenabilă , şi doze  de o incredibilă  micime sunt suficiente pentru tratamentele curative, medicamentul determină, în orele  ce urmează după luarea primei doze, o agravare (….). In asemenea cazuri, prima doză este suficientă, în mod obişnuit, pentru a vindeca o boală acută”.

O altă referinţă:

“Dacă o oarecum mică doză de tinctură de Opium este capabilă de a face să dispară intr-o oarecare măsură o somnolenţă, contra naturii, a suta parte, a mia parte chiar, din această doză, ajunge aproape totdeauna, să atingă acelaşi scop, şi doza ar putea fi in continuare mult atenuată fără ca cea  mai minimă (cantitate) posibilă să-şi înceteze efectele curative obţinute cu prima doză”.

     În prima ediţie a Organon-ului apărută în 1810, Hahnemann insistă, în paragrafele 237 şi următoarele, asupra necesităţii de a evita dozele tari care provoacă agravări inutile şi recomandă, în paragraful 240, de “a alege doza cea mai convenabilă a remediului indicat, respectiv o doză susceptibilă de a nu trezi cel mai mic grad de agravare a bolii”.

     Ceva mai târziu, în 1814, Hahnemann avea să indice cu precizie o tehnică anume de preparare, în studiul său asupra tratamentului tifosului sau febrei tifoide (6).

Iată textual ce scrie:

            Luăm o drahmă de rădăcină pulverizată de Bryonia pe care o agităm în 10 drahme de alcool, şi o lăsăm în repaos 6 ore, ca să se extragă toate produsele medicinale active. În acest timp pregătim o serie de 12 flacoane în care turnăm câte 6 drahme de alcool din cel mai pur şi mai puternic posibil, a căror mărime să nu permită o umplere totală, pe care le numerotăm. În flaconul nr.1 vom introduce o picătură din tinctura preparată precedent şi o scuturăm puternic timp de 3 minute. Apoi, din flaconul nr.1 prelevăm o picătură pe care o introducem în flaconul nr.2, scuturănd-o în aceiaşi manieră….apoi  la fel cu celelalte până la flaconul nr.12. Acest ultim flacon, nr.12, este cel care conţine tinctura de Bryonia în diluţie convenabilă.”

     În acest caz gradul de diluţie de la un flacon la următorul era, aproximativ, de 1/1.000.

     În sfârşit, în anul 1816, când a apărut volumul 2 al Materiei Medicale Pure, găsim referinţa istorică decisivă, a lui Hahnemann, cu privire la o posologie precisă, în urma cunoştinţelor acumulate în cercetare şi în practica sa homeopatică. Această referire este menţionată mai întâi în prelegomene, apoi în capitolul asupra Arsenicului alb, Hahnemann descriind pentru prima dată un mod de preparare a remediilor prin diluţii succesive de 1/100. Mai mult, la fiecare din medicamentele descrise în Materia Medicală, vom găsi indicaţii posologice precise. (7). Iar în anul 1819, anul de apariţie a celei de a doua ediţii a Organon-ului, în paragraful 300, găsim precizarea fundamentală şi anume că homeopaticitatea remediului nu este suficientă; mai trebuie ca el să fie prescris în cantitate corectă. In paragraful 302 se precizează în continuare o altă constatare esenţială şi anume că acţiunea este cu atât mai blândă cu cât doza este mai mică.

     In cel de al 6-lea volum al Materiei Medicale Pure, apărut în 1821, Hahnemann foloseşte expresia „ cea mai mică parte dintr-o picătură”. Este o menţiune care denotă un fapt nou şi anume că în acea perioadă Hahnemann adoptase folosirea globulelor de zahăr, care permiteau administrarea mai comodă a fracţiunilor unei picături. Ajungem astfel la un nume de referinţă în problematica posologiei, ştiut fiind faptul că primul care a inventat această modalitate de a conserva remediile homeopatice, în mici tubuleţe de sticlă conţinând globule de zahăr, impregnate în câteva picături de soluţie alcoolică, a fost Korsakoff. Hahnemann a întâmpinat elogios noul procedeu al lui Korsakoff, după apariţia comunicării acestuia în presa vremii, spunând că acest nou procedeu merită toată gratitudinea homeopaţilor.

     Odată cu apariţia celei de a 4-a ediţii a Organon-ului, în 1829, printr-o notă la paragraful 283, Hahnemann menţionează globulele de zahăr ca vehicol al medicamentului homeopatic, o globulă conţinând a 300-a parte dintr-o picătură.

     Cam în această perioadă au fost folosite diferitele grade de diluţii, de la tinctura mamă până la cea de a 30-a centesimală, ajungându-se la o modalitate de preparare ideală şi statuându-se o posologie pe principii stabile.

     În 1833, in cea de a 5-a ediţie a Organon-ului, la paragrafele 270-271, el prezintă cea de a 30-a dinamizare ca doză standard pentru majoritatea remediilor, ceea ce nu-l împiedică însă să semnaleze într-o notă la paragraful 287 acţiunea dilutiilor 60, 150, 300 şi „...dincolo de acestea...”. o posologie pe principii stabile.

     Dr.Benoit Mure, contemporan cu Hahnemann, referindu-se la practica homeopatică a acestei epoci, mărturisea că:

„...Hahnemann, prin anii 1831 şi 1832, folosise diluţii incă mult mai înalte (decât cea de a 30 centesimală) şi i-a sfătuit şi pe elevii săi să le folosească”.

     Tot în acest timp există menţiuni cu privire la încercările de administrare a remediilor prin inhalare (paragraful 283 în ed.4-a şi 288 în ed.5-a a Organonului. Într-o scrisoare a lui Hahnemann, datată 21 august 1834, el scrie:

„În cazurile de diaree, de vomismente şi dizenterie care se prezintă aici, eu n-aş fi putut face nimic fără Mercurius corrosivus 30  în inhalaţie.”

     Până în ultimii ani ai vieţii sale Hahnemann a continuat cercetările sale în domeniul posologiei. Acelaşi Benoit Mure, în lucrarea : „Doctrine de l’Ecole de Rio de Janeiro”, apărută la Paris în 1848, scria: 

„Dizolvarea unei granule într-o mică cantitate de apă părea multor persoane mai indicată pentru că producea efectele fără perturbări. Era un mijloc familiar lui Hahnemann în ultimii ani ai vieţii, când folosirea medicamentelor preparate printr-o maşină, ca şi cele dinamizate prin 300 de sucusiuni aveau nevoie de un corectiv, să recurgă la dizolvarea unei singure granule într-o lingură de apă pe care o turna într-un pahar, din care lua tot o mică cantitate pe care o turna într-un al doilea pahar, şi din acesta chiar şi în al 3-lea, din care se administra doar o mică parte..”

     Agravarea medicinală, ce nu trebuie confundată cu apariţia de noi simptome, a fost coşmarul lui Hahnemann şi el n-a încetat să se preocupe toată viaţa de a ajunge la diluţii din ce în ce mai mari pentru a reduce manifestările perturbatoare. Se ştie că în ultimii ani ai vieţii el a lucrat la perfectarea unei posologii noi, pe care a descris-o cu minuţiozitate în manuscrisul celei de a 6-a ediţii ale Organon-ului, ce avea din păcate să vadă lumina tiparului abia după 80 de ani de la moartea sa (1921); este vorba de diluţiile LM, gradul de atenuare de la un grad la altul fiind de 1/50.000.

     Să ne referim acum şi la procesul de dinamizare a remediilor.

     La început, tehnicile de preparare a remediilor foloseau triturarea şi sucusiunile pentru a asigura amestecul cât mai intim al diluţiilor respective, principalul obiectiv fiind reducerea de volum a dozelor.

     Curând Hahnemann avea să constate că aceste procedee de preparare modificau în mod semnificativ chiar proprietăţile farmacodinamice ale substanşei iniţiale. Nu mai era vorba de acum numai de amestecul simplu ci de o dezvoltare a forţelor vindecătoare, de o dinamizare a substanţei respective. Substanţa devenea un remediu cu potenţial crescut.

     Unele lucruri se legau cu constatările sale mai vechi. În 1806 găsim un citat care spune:

            „ O aceeaşi doză de medicament care era suficientă pentru a procura o vindecare, repetată numai atunci când substanţa a încetat să mai acţioneze, exercită o influenţă de zece ori mai puternică dacă o fracţionăm în părţi mai mici date la intervale scurte, pe perioada cât durează acţiunea medicamentului.”.

     Dar nu numai fracţionarea ci şi intima sa repartiţie în substanţa vehiculantă joacă un rol important, aşa cum se precizează în prima ediţie, din 1810, a Organon-ului, la paragraful 251:

            „Un amestec intim a unei singure picături de tinctură intr-o livră de apă puternic scuturată, din care se dă o doză de două oncii din două în doup ore va produce un efect de patru ori mai mare decât atunci când se dau toate cele 8 picături de-odată.”

     Este şi motivul pentru care Hahnemann recomanda ca după priza remediului pacientul să nu bea apă, considerând că aceasta ar mări suprafaţa activă a acestuia şi deci puterea sa medicinală.

     Experimentele legate de prepararea medicamentelor homeopatice au pornit desigur de la constatarea repetatelor agravări care apăreau în mod obişnuit după remedii, dar aceste agravări nu dispăreau nici după ce s-a recurs la atenuări succesive şi dinamizări. Mai mult, pe parcurs, agravarea devenea în ochii lui Hahnemann chiar un criteriu al acţiunii remediului, aşa cum  se precizează în paragraful 304 din cea de a 2-a ediţie a Organon-ului :

            „Doza cea mai mică nu este niciodată prea mică dacă ea poate produce, imediat după ce este administrată, simptome asemănătoare bolii dar puţin mai puternice decât cele ale bolii naturale (agravare homeopatică).”(1819)

     De aceea Hahnemann va rămâne în cumpănă între aceptarea unei agravări terapeutice legată de o posologie prea puternică şi a celei ce apărea în urma unui exces de dinamizare.

     Aceasta din urmă l-a determinat să prefere forma de administrare prin granule, pentru că simpla manipulare a formelor fluide putea dinamiza remediul în mod nedorit. În anul 1825, într-un articol adresat cercetătorilor din domeniu, el vorbeşte de primejdia pe care o are cea de a 15-a diluţie de Drosera, sucusionată de 20 ori, cu fiecare treaptă, şi sfătuieşte ca prepararea acestui remediu să se reducă la numai două sucusiuni, pentru fiecare nivel de diluare. El sfătuia să se evite exaltarea prin sucusiune exagerată a virtuţilor medicinale, pentru că, prin acest mijloc, „o picătură de Drosera la a 30-a scară de diluţie, dinamizată la fiecare treaptă de câte 20 de ori, poate pune în pericol viaţa unui copil atins de tuse convulsivă”.

     În 1828, în introducerea lucrării „Bolile cronice” el scrie:

            „ Schimbarea pe care o produce în organism o trituraţie prelungită cu ajutorul unei pulberi nemedicamentoase, sau cu ajutorul unei indelungi agitaţii cu un lichid la fel de nemedicamentos, este atât de considerabilă încât parcă ţine de un miracol iar homeopatia ar trebui să fie vanitoasă de a fi descoperit-o.”

     În anul 1830, la capitolul din Bolile cronice, ce tratează Natrium muriaticum, Hahnemann este de-a dreptul entuziast în exprimare. Iată ce scrie:

            „Dacă mai trebuia încă o probă capabilă să facă impresie asupra celor mai puţin clarvăzătoare spirite, care să ateste că metoda de care se serveşte homeopatia pentru a prepara medicamentele pune în evidenţă o lume de forţe cu totul nouă, pe care natura le ţinea până atunci ascunse în sânul său, o vom găsi cu siguranţă în conversia sării comune, atât de inertă în stare obişnuită şi grosieră, într-un medicament eroic şi puternic pe care nu-l putem administra bolnavilor decât cu cele mai mari precauţii. Ce transformare incredibilă şi totuşi atât de reală ! Nu este asta oare, într-un anumit fel, o

nouă creaţie ?”

     În sfârşit, în anul 1839, la apariţia volumului 5 al Bolilor cronice, sub titlul „Diluţii şi potenţe”, Hahnemann se referă la prepararea remediilor, lăsând parcă o poartă deschisă viitorului:

            „Cine ne împiedică, atunci când preparăm o diluţie, de a recurge la 10, 20, 50 de sucusiuni şi chiar mai multe, pe un plan elastic puţin mai dur, lovind flaconul care conţine o picătură din dinamizarea inferioară în 99 picături de alcool, în vederea obţinerii unor dinamizări mai puternice ? ......Dacă vom aplica la fiecare nouă diluţie un număr de sucusiuni succesive, noi vom obţine, chiar la 50-a diluţie, medicamente cu o eficacitate şi mai penetrantă. Si fiecare granulă, odată impregnată, o dizolvăm într-o anume cantitate de apă, din care apoi putem şi trebuie să luăm o foarte mică doză dacă vrem să evităm o acţiune prea violentă la pacienţii sensibili. Să ne amintim că într-o asemenea modalitate de preparare aproape toate proprietăţile care erau latente în drogul respectiv sunt în întregime dezvoltate şi că numai astfel ele pot manifesta întreaga acţiune de care sunt capabile”.

     Succesorii lui Hahnemann au preluat moştenirea sa  şi au încercat să o dezvolte, realizând diluţii mult mai înalte, formule cât mai eficiente de dinamizare, etc. dar problema posologiei în homeopatie continuă şi azi să menţină actuale cam aceleaşi griji de totdeauna ale precursorilor medicinii homeopatice, pentru că această posologie este strâns legată de marile variaţii ale sensibilităţii şi reactivităţii organismelor iar registrul mecanismelor de acţiune ale remediilor homeopatice nu se supune obişnuitelor criterii cunoscute de ştiinţa medicală a zilelor noastre.

**  **  **

Bibliografie:

S.Hahnemann: Organon (trad.Pierre Schmidt)

J.Baur: Avatars et Aventures du Remède Homéopathique (Revue du Groupement Hahnemannien – 20-e série, 1983)

S.Hahnemann: Maladies Chroniques (Ed. Similia – Paris)