POSOLOGIA HOMEOPATICĂ Consideraţii preliminare de ordin doctrinar (Referat general prezentat la“Cea de a XIII-a Conferinţă Naţională de Homeopatie” Bucureşti 1997)

“Să compari şi să diferenţiezi fără încetare, aceasta este munca de toată viaţa a aceluia care studiază Materia medicală homeopatică”, aşa îşi începe H.C. ALLEN introducerea la importanta sa lucrare tratând despre “Simptomele-cheie şi caracteristicele unora dintre principalele remedii şi nozode ale materiei medicale”. Aş zice că, din fericire, acest lucru se poate învăţa din cărţile cele mai bine puse la punct, apărute până în prezent. Dar aş adăoga că munca de toată viaţa a practicianului homeopat, poate nu atât de dură cât mai ales plină de teribile temeri şi semne de întrebare, este, în al doilea rând, cea legată de stabilirea cât mai adecvată a posologiei homeopate, cea legată de diluţii, ritm de administrare, succesiune de remedii, cuprinse într-o expresie mai moderna şi anume cea de “strategie terapeutică”. Cel mai mult îşi dă seama de acest lucru debutantul homeopat şi i se întâmplă cam imediat după ce trece de la entuziasm la treabă serioasă. El îşi pune, astfel, bântuit de multe incertitudini, o serie de întrebări, înainte de a începe ostilităţile impuse de instituirea unui tratament homeopatic: va fi, oare, remediul acesta cel mai bine ales, sau va fi, poate, în loc de simillimum, un simille sau deloc? Apoi, desigur, întrebarea: va fi, oare, aceasta, acea diluţie la care va reacţiona pacientul în mod cert, de o manieră rapidă, blândă şi permanentă, aşa cum scrie la carte? Sau: va fi, oare, suficient, acest remediu, pentru a vindeca bolnavul sau va fi nevoie şi de un alt sau de alte remedii complementare sau succesive, şi care ar putea fi acelea? Ca să nu mai vorbim că apar şi probleme nelegate de bolnav. Când începi tratamentul eşti sigur “unicist”; dar, dacă eşti obligat să tot treci de la un remediu la altul şi o mai faci şi fără răbdarea necesară, “ajutat” şi de unii bolnavi, devii “pluralist încâlcit”, iar la angoasele precedente, se mai adaogă una, să-i zicem“doctrinară”, ceea care îţi conferă mai mult sau mai puţin gratuit neşansa de a fi expus la o serie de bănuieli din partea unor colegi, care fac, de fapt tot ca şi tine dar bravează altfel, ca şi când nu sunt suficiente emoţiile prin care treci şi aşa, după ce te-ai decis să faci homeopatie. Alegerea remediilor şi stabilirea diluţiilor constitue, fără indoială, deci, cele două mari probleme, determinante pentru reuşita demersului homeopatic. Teoretic vorbind, orice remediu, în orice diluţie, este activ, el are forţa vitală reglatoare, corespunzătoare patogeneziei sale proprii. Se întâmplă, însă, că în practică, în multe cazuri, lucrurile nu se petrec aşa de simplu şi aceasta pentru că sigur, ele nu sunt, prin natura lor, aşa de simple. Încep îndoielile! O luăm de la început? Continuăm să schimbăm diluţiile, potenţele, ca să demareze efectele? Nu cumva o facem cu prea mare grabă? Poate ar fi mai bine să mai aşteptăm? Cât? Ar putea fi nevoie, oare, de un remediu care să să elimine posibila barieră ce se opune acţiunii remediului homeopatic bine ales? Este acesta efectul unei unei supresii (o altă “pacoste” alopat-colegială, pe capul homeopatului) ? etc. etc. Iată, deci, cam multe semne de întrebare şi deci tot atâtea probleme de surmontat pe care le ridică homeopatia, în general şi conducerea unui tratament homeopatic, în special. Expresia “posologie”, care în alopatie se referă la concentraţie şi ritm de administrare, în homeopatie pare să sugereze mult mai mult, elementele sale acoperind sfera unui veritabil câmp strategic. Ea este legată, pe de o parte, de particularităţile specifice diferitelor concentraţii ( de diluţii şi dinamizări), iar pe de altă parte, de contextul patogenetic al organismului, de profunzimea bolii, de puterea reactivă a bolnavului şi de alţi factori. Fără îndoială că spectrul de cea mai mare complexitate, în cadrul acestor elemente, îl constitue organismul receptor şi de aceea homeopatia de succes va aparţine totdeauna atributelor cunoaşterii medicale de cea mai bună calitate, şi aş insista pe cunoaşterea fiziopatologică şi clinică, fără de care nu poate exista competenţă deplină şi viziune de perspectivă în general în medicină.. Cu toţii ştim că informaţiile fundamentale în acest domeniu au fost, sunt şi vor rămâne cele pe care homeopatia le datorează creatorului ei SAMUEL HAHNEMANN, iar ca lucrare de bază, Organon-ul. Hahnemann, însă, a lăsat loc, încă din timpul vieţii sale, oricăror alte elemente de progres pe linia cercetării şi practicii homeopatice. El a dat un suprem exemplu, chiar în acest domeniu al diluţiilor, spre sfârşitul carierei sale, arătând că lucrurile sunt încă perfectibile. Pledoaria sa pentru folosirea unor diluţii “încă mai active” şi blânde, ca acţiune, LM-urile, ne-a confirmat că precizia atinsă pe acestă linie are încă evoluţia ei spre mai bine. “Jocul diluţiilor”, care nu e joc ci o ştiinţă, folosirea cât mai precisă a unor anume diluţii în anumite situaţii, cu anume remedii, constitue încă, mai degrabă o artă în mâna celor mai buni homeopaţi şi ea pare să fie cu atât mai precisă cu cât experienţa adaogă noi fapte de observaţie şi confirmă ipoteza că, în homeopatie, sunt foarte importante patogeneziile rezultate din experiment dar nu mai puţin importante sunt şi confirmările sau adăogirile pe care practica ni le oferă, întrucât personalitatea pacientului cu boală naturală, în cazul multor remedii, nu se calchează perfect pe tabloul patogenetic al experimentului pe omul sănătos. Aşa cum homeopatia ne învaţă că organismul supus acţiunii unei substanţe în mod repetat, în experiment, dezvoltă patogenezia substanţei respective, tot aşa trebue să înţelegem că poate şi o altă substanţă concomitentă sau un posibil grup de substanţe pot avea efectele lor, determinând simptome intricate şi că dificultatea diagnosticului homeopatic poate fi transferată, astfel, în zona nevoii de detectare a unei posibile “dominante clinice homeopatice” (expresia îmi aparţine). Aceasta ne cere, în fapt, un fel de precizare a unui remediu între remedii, terapeutica homeopatică necesitând, până la urmă, un demers “în trepte succesive” sau, cum se mai spune, “in foi de ceapă”, cu menţiunea că patogeneziile nu se învăluie chiar aşa, una în jurul alteia, ci probabil se intrică, complicând şi mai mult efortul de discriminare semiologică a ceea ce ţine, şi în ce măsură, de un remediu sau de un altul. Nu vom pierde însă din vedere că şi în cazul aceluiaşi remediu, deci a unei patogenezii clar înfăţişate, potrivit “legii energetice medicamentoase”, la care se referă Hahnemann în paragraful 136 din Organon, există diferenţe între indivizii dintr-un lot experimental, deşi sănătoşi toţi, în sensul că nu se produc “aceleaşi alteraţii subiective şi funcţionale” la toţi; iar aceasta, spune Maestrul, ţine de constituţie şi temperament. În virtutea aceleiaşi legi, “când un medicament este aplicat unui bolnav ale cărui simptome principale sunt asemănătoare acelora ale medicamentului, el poate desfăşura şi produce diversele şi multilpele sale capacităţi potenţiale, chiar şi cele pe care nu le-a produs decât rar în cursul experimentelor”. Aceasta măreşte şi mai mult diversitatea şi deci mobilitatea tablourilor de simptome în faţa cărora se află medicul homeopat înainte de a purcede la defrişarea obstacolelor şi dificultăţilor care se opun unui diagnostic homeopatic linear, corect, diagnostic de care depinde până la urmă strategia terapeutică cea mai adecvată din punct de vedere homeopatic. Trebue să remarcăm faptul că Hahnemann, în efortul de a cunoaşte cât mai precis acţiunea remediilor, nu a stabilit nici limite şi nu a dat nici exclusivitate constatărilor sale. În “Materia medica pura” sunt cuprinse, alături de descrierea remediilor cu datele rezultate din cercetările sale, şi pe cele ale elevilor şi colaboratorilor săi, inclusiv date rezultate din practica clinică. Mă refer la acest subiect pentru că uneori patogeneziile pure sunt privite de noi cu un anume fetişism, şi, de teama de a nu devia de la rigoarea ştiinţifică a provingurilor, am dori să le regăsim în practica noastră ca atare. Nimeni de fapt nu le neagă, dar nu trebue privite nici ca niste dogme împietrite,imuabile. Hahnemann, în aceeaşi lucrare, arată că descrierea simptomelor se bizuie desigur pe experiment dar şi pe datele toxicologice ale timpului, iar la unele remedii el chiar atrage atenţia că la bolnavii trataţi existau simptome care nu prezentau acelaşi grad de fiabilitate cu cele rezultate din “experimentele pure”, cele făcute pe omul sănătos; acestea, clinice, fiind prezentate separat de cele toxicologice. În lucrarea sa “Medicina experienţei”, apărută în 1805, Hahnemann insistă asupra necesităţii de a opera experimente pe oamenii sănătoşi dar lasă totodată poarta deschisă şi în privinţa obsevaţiilor legate de acţiunea medicamentelor în cazul bolnavilor, şi chiar pe animale, conchizând că experienţa terapeutică este singura probă susceptibilă de a valoriza simptomatologia experimentală. Tot aici revine asupra noţiunii de individualizare a substanţelor medicamentoase care răspund stărilor morbide, formulând fraza care urma să devină unul din pilierii doctrinei sale, astfel: “...Nu este, deci, niciodată necesar să se folosească mai mult decât un medicament simplu, deodată, când găsim pe acela care se adaptează bine stării morbide (citat de dr.Jacques Bauer, la prezentarea traducerii în l.franceză a Materiei medica pura). De la apariţia Organon-ului, în 1810, şi până în 1830, Hahnemann n-a schimbat nimic din metodologia respectivă. În 1830 el va începe să folosească a 30-a dinamizare centesimală, pe care o recomandă cu date probatoare în cea de a 5-a ediţie, din 1833, a Organon-ului. Să presupunem că, până acum, am reuşit să intrăm în contextul doctrinar al lucrurilor, şi că e cazul să mergem mai departe în abordarea subiectului. Vor mai fi oare şi alte probleme de surmontat, legat de utilizarea homeopatică a preparatelor terapeutice? - Desigur ! Medicul homeopat nu este un simplu clinician, nici un terapeut oarecare; el trebue să aibă cunoştinţe suficiente într-o serie intreagă de componente ale procesului terapeutic. Pierre Schmith, se referă cu precizia maestrului, la acestea, aşa cum rezultă ele din lucrările de bază ale homeopatiei, în speţă în opera lui Hahnemann, şi menţionează, printre altele, următoarele discipline: v farmacogenie = origina medicamentelor, respectiv a oricărei substanţe capabilă de a provoca simptome; v farmacografie = ce priveşte descrierea remediilor în stare brută; v farmacologie = studiul medicamentelor în stare brută şi dinamizată; v farmacodinamie = studiul acţiunii agenţilor medicamentoşi asupra organismului sănătos; v farmacoterapie = studiul folosirii terapeutice a medicamentelor şi studiul acţiunii remediilor asupra organismului bolnav; v farmacotaxie = clasificarea medicamentelor; v farmacochronie = durata de acţiune a unei singure doze; starea în timpul căreia se dezvoltă “ondulaţiile dinamismului său” în organism; v farmacolexie = alegerea remediului; v farmaconomie = administrarea remediilor la bolnavi; maniera de a le administra; v farmaconeozie = administrarea unui nou remediu; a 2-a prescripţie; v farmacopollaxie = repetarea remediului; v farmacopausie = suspendarea remediului; v farmacophysie = fizionomie medicamentoasă, prezentare, imagine; Se adaogă, încă, în special pentru farmaciştii homeopaţi: v farmacopee = arta de a prepara medicamentele şi codex-ul oficial al acestora; v farmacopraxie = prepararea remediilor. În acest context, posologia, respectiv indicarea dozei ce trebue administrată, care în alopatie este legată de cantitatea medicamentului, devine, pentru homeopatie, un termen care trebue înţeles în sensul său relativ. Hahnemann, în Organon, se referă extrem de des la noţiunea de “doză” şi chiar în paragraful 3 arată că medicul homeopat, după ce cunoaşte de o manieră evidentă proprietăţile curative ale medicamentului şi ceea ce fiecare medicament este capabil să vindece, trebue să fie capabil să estimeze cantitatea (doza) şi calitatea (dinamizarea, cea care dă potenţa) acestuia, adăogând apoi şi necesitatea de a judeca asupra momentului oportun în care această doză cere să fie repetată. Deci, doza presupune o cantitate ponderabilă, obiectivă. Este de remarcat că în ultima ediţie a Organon-ului, noţiunea de doză este oarecum revizuită, întrucât chiar dinamizarea homeopatică, reprezentând într-un fel o doză “suprimată”, este dată într-o cantitate determinată, iar Hahnemann recomandă a nu lua, după noua sa metodă de preparare a LM-urilor, decât o singură granulă deodată; o granulă unică dizolvată într-o cantitate oarecare de apă, din care se administreze o linguriţă, mai mică sau mai mare, la intervalele ce se stabilesc în funcţie de caz. Noţiunea de doză, respectiv de concentraţie a substanţei active, în scrierile sale, capătă o semnificaţie profundă, în care cantitativul şi calitativul se află în conexiune obligatorie, numai astfel remediul căpătând potenţa necesară declanşării efectului terapeutic, acest efect, la rândul său, fiind legat de reactivitatea organismului. În paragraful 156, vorbind despre acest efect, Hahnemann menţionează: “ Cu toate acestea, aproape că nu există remediu homeopatic care să nu producă, în special când doza a fost prea puternică, cel puţin în timpul duratei acţiunii sale, la bolnavii nervoşi şi hipersensibili, anumite perturbaţii neobişnuite, adică ceva ca un mic simptom nou”, apoi, în paragraful următor, referindu-se la agravarea homeopatică, pune punctul pe i, scriind : “ ... aproape întotdeauna (remediul) suscită un fel de mică agravare reactivă. Aceasta se produce rapid, adică la una sau mai multe ore după administrare, numai dacă doza a fost prea puternică sau dinamizarea prea joasă, sau, încă, atunci când cele două procedee sunt combinate ....” Fenomenele acestea, legate de doză, se remarcă şi în experimente, de această dată în sensul producerii adesea parţiale şi nu a totalităţii efectelor patogenetice de care este capabilă substanţa respectivă (paragraf 128). Astfel, preparatele în diluţie joasă, fiind mai aproape de forma lor brută, înglobează şi forţe ascunse, latente, care numai la o anumită scară mai înaltă de diluare şi de dinamizare devin manifeste la subiecţii sănătoşi şi bine înţeles, nu totdeauna în aceeaşi măsură la toţi aceşti subiecţi. De aceea Hahnemann a pledat în ediţia 5-a a Organon-ului pentru folosirea, chiar în experiment, a celei de a 30-a diluţii centesimale. În paragraful 137, se arată, cu unele detalii grăitoare, acelaşi fapt “... dacă doza este excesivă, sau dinamizarea prea redusă, adică apropiată dozelor materiale, sau ambele întrunite, nu numai că vor apare simultan numeroase acţiuni secundare printre simptome ci chiar efectele primitive se vor manifesta de o manieră atât de precipitată, atât de violentă şi atât de confuză, încât va fi imposibil de a mai face vreo observaţie precisă”; sau remarca: “Reapariţia aceloraşi simptome (la unii subiecţi) în timpul experimentării, probează că numai constituţia fizică particulară a unei persoane, care are o predispoziţie specială, le face să apară; în acst caz, ele sunt, de bună seamă, efectele medicamentului experimentat, pentru că nu se poate admite că ele ar putea să vină de la sine într-un moment în care un puternic agent medicinal domină economia întregului organism”. Un mare şi important capitol, subordonat posologiei homeopatice, îl constitue ritmul de administrare a remediilor şi posibilitatea trecerii de la un remediu la altul. Acest ritm este dictat desigur de calităţile intrinseci ale preparatului, în conjuncţie cu natura îmbolnăvirilor şi momentul stării de reactivitate a organismului bolnav. Materiile medicale apărute, cu mici excepţii, nu prea se mai referă cu suficientă precizie la această noţiune şi anume la durata de acţiune a diferitelor remedii, această durată fiind apreciată în mod diferit, sau în orice caz, raportată doar la câteva jaloane clasice, pornindu-se de la scara, mai mult sau mai puţin standardizată, de diluţii: joase, mijlocii sau înalte.E prea puţin ! iar indicaţiile posologice nediscriminative pot duce la insuccese sigure. Dăm pacientului o reţetă cu unul sau mai multe remedii, notând diluţia şi indicând la ce interval (zile, ore) de timp să fie administrate, cam câte granule să cuprindă o priză, şi cam atât cu posologia. Scurt - şi aş adăoga, de multe ori şi fără rezultatul scontat! Este semnificativ că în lucrarea sa “Materia medica pura”, Hahnemann precizează la fiecare remediu descris, în mod obligator, şi durata de acţiune, iar acest lucru este tratat, în Organon, aproape axiomatic, ca ceva efectiv determinant în terapeutica homeopatică. Ne amintim totodată, cât de mult ne îndeamnă Hahnemann, şi apoi Kent şi alţi titani ai homeopatiei, să lăsăm timp remediului să acţioneze, să avem răbdarea necesară în acest sens şi să observăm atent starea bolnavului, modificările simptomatologice apărute, agravările posibile, etc. Nu vom insista asupra lor pentru că sunt în general cunoscute. Ne interesează mai mult aspectele de profundă înţelegere că procesul de vindecare, mersul acestuia, face parte din strategie şi că trebue urmărit. Aş spune că el este chiar cel care ne oferă posibilitatea de a trage propriile noastre concluzii de aplicare corectă a metodei şi că . se prea poate, ca marii homeopaţi să fi atins performanţele lor de renume tocmai pătrunzând cât mai adânc în miezul acestei probleme. Să recurgem, în continuare, la izvoare. Astfel, în paragraful 247 din ultima ediţie a Organon-ului, ca şi în toate ediţiile anterioare, Hahnemann atrage atenţia, spunând: “În mod absolut trebue evitată repetarea, chiar şi o singură dată a prizei unui remediu homeopatic, cu grad identic de dinamizare, deci fără a-l modifica şi încă şi mai rău dacă îl administrăm în mod repetat, la intervale apropiate, dacă vrem să nu distrugem vindecarea". Fenomenul, ştim, se explică prin faptul că reinnoirea unei prize cu dinamizare nemodificată nu mai are nici o noimă dacă nu poate produce acea opoziţie reactivă din partea energiei vitale distorsionate. Ori, prima priză a remediului, este de aşteptat să fi produs deja modificările sale asupra principiului vital haotic al bolii, demarând astfel acţiunea sa benefică. Venind, intempestiv, cu aceeaşi dinamizare, deci cu o priză repetată a aceluiaşi remediu, acesta nu va mai găsi condiţiile întrunite, acel dezacord energetic (mai nou cel informaţional sau ondulatoriu), pentru a exersa o acţiune analogă în reactivitatea organismului ( Pierre Schmith o denumeşte sugestiv “saturaţie terapeutică”), întrucât aceste condiţii au fost deja modificate de prima priză. Ca atare, priza nejustificată va putea genera chiar ea, patogenetic, o reacţie medicamentoasă de posibilă întoarcere, provocând tulburări ce ţin, de această dată, numai de medicamentul nostru şi astfel, până la urmă, vom adăoga sau vom amplifica chiar noi suferinţele iniţiale ale bolnavului, inrăutăţindu-i starea (este vorba aici de fenomenul de “addiţie morbidă” homeopatică). Inchipuiţi-vă că acest lucru (Doamne, ce neşansă !), îl putem comite chiar în cazul unui remediu perfect ales din punct de vedere homeopatic. Numai modificând, cu ocazia fiecărei prize, gradul de dinamizare (reacordând potenţa în limitele ei vindecătoare), vom evita inconvenientele menţionate, chiar dacă vom ridica “la o limită de necrezut” numărul de sucusiuni. Desigur, nevoia de a recurge la prize repetate ale aceluiaşi remediu, dar cu dinamizări progresiv mărite, tine seama de ritmul vindecării, de necesitatea ca principiul vital să fie restabilit în toată integritatea sa şi pe toată aria de intindere a dezacordurilor sale, diluţiile şi dinamizările nefiind altceva decât cheile miraculoase dar sigure, de acces spre aceste dezacorduri. În acest caz, n-aş vrea să insist prea mult, Hahnemann recomandă (paragraf 248) ca de fiecare dată, înainte de a da o priză, diluţia cu care se începe să fie dinamizată prin 10-12 sucusiuni ale flaconului respectiv, din care să se dea 1-2 linguriţe, odată pe zi sau la două zile, în bolile cronice, sau la 6,4,3,2 ore (şi mai des) în cazurile urgente sau în bolile acute. În acest fel succesul va fi progresiv, o poţiune putând fi folosită 7-8 zile, după care se poate prepara o alta, dacă indicaţia remediului persistă, cu granule în diluţie crescândă. Deci, pe de o parte, poţiuni preparate din granule cu diluţii crescânde pentru circa 7 zile fiecare, iar pe de altă parte, 10-12 dinamizări repetate, ca să modifice favorabil potenţa la fiecare nouă priză. Aşa se face că în locul posologiei clasice, de a recomanda prize succesive la intervale mai mici sau mai mari, în funcţie de gradul diluţiei, îşi face drum această posologie revizuită chiar de Hahnemann, care din păcate a fost târziu remarcată de şcolile homeopatice (din cauza publicării tardive a ultimei ediţii a Organonului), şi care reduce marile temeri legate de stabilirea, ce părea atât de riguroasă, a ritmurilor de administrare a remediilor. În acest fel, tratamentul se continuă îndelung, atâta timp cât ameliorarea persistă, cu condiţia de a nu apare noi tulburări sau stări noi, caz în care o nouă evaluare a simptomelor ar impune un alt remediu. Din contră, dacă spre finele tratamentului unei boli cronice, când bolnavul este net ameliorat, va apare ceea ce se numeşte o agravare homeopatică tardivă (paragraful 161), după repetarea frecventă, cumulativă, aproape zilnică a remediului bine ales, aceasta se datorează unor simptome induse de remediu, după dispariţia în fapt a afecţiunii patologice primitive. În aceste cazuri trebue: v fie să micşorăm şi mai mult cantitatea prizelor (să creştem diluţia); v fie să le repetăm la distanţe şi mai mari; v fie să întrerupem complet orice medicaţie timp de mai multe zile pentru a lăsa convalescenţa să-şi revină de la sine (farmacopausie). Piatra de încercare a homeopatiei, se poate spune că este oferită îndeosebi de maniera de abordare în tratamentul bolilor cronice, respectiv a acelor îmbolnăviri care pătrund adânc, alterând profund funcţiile organismului. Mă voi referi, de aceea, la câteva idei de valoare strategică, dacă putem spune astfel, gândite în scris de Hahnemann în referirile sale asupra fenomenologiei psorei. În primul rând, se pune pe drept cuvânt problema dacă putem trata oricând şi cu ce şanse, această miasmă, care ştim că este comparată cu o hidră monstruoasă, cu mii de capete, care apar, dispar, etc. Ei bine, da ! Există un moment mai favorabil, de declanşare a tratamentului anti-psoric şi anume atunci când simptomul local exterior este prezent la nivelul pielii. Problema momentului în care acţiunea remediului este mai mare sau mică , ştim că se pune, într-un sens sau altul şi în bolile acute, sau când simptomul dominant se află în plină expansiune. Nu totdeauna a combate o insomnie ce te copleşeşte o jumătate de noapte, poate fi stăvilită recurgând la o priză de Coffea cruda. Aşa se întâmplă uneori şi cu remediile cu efect asupra febrei, date în timpul efervescenţei febrile. “Momentul” este legat, în homeopatie, de disponibilitatea de reactivitate a organismului, care nu trebue să fie surprinsă la polii săi opuşi. Dar să revenim la psoră. Hahnemann se referă, în urma acumulării experienţei sale de-a lungul anilor, şi la un alt fapt, înţeles greşit din ignoranţă, arătând în mod incontestabil că psora latentă, cea “din interior”, sau boala cronică, nu va putea ceda în faţa oricărui alt remediu antipsoric, dacă el este folosit singur. Ajutorul unor alte remedii succesive este indispensabil pentru vindecare ( pagina 136, “Bolile cronice”, tradus în franceză de dr.Bigel, lucrare apărută în 1852). “ Oricât de stranii ar apărea aceste aserţiuni, nu ne mai mirăm dacă luăm în considerare că psora este o miasmă cronică, de o specie cu totul particulară, pe care au parcurs-o în mii de ani, milioane de organisme umane, suferind un acelaşi număr de mutaţii care au furnizat elementele nenumărate ale acestor boli cronice care apasă umanitatea, ale cărei forme variază în raport cu diversitatea situaţiilor fizice, morale şi sociale ale indivizilor. Vom înţelege uşor că nu se poate ca un singur şi unic remediu să răspundă acestor forme multiplicate. Nu aceasta a fost prima mea gândire; o muncă de 12 ani consecutivi, de tratamente nereuşite sau imperfecte, de noi experienţe, m-au condus la acest adevăr şi nu pot decât să mă felicit (aplaud) de a fi corectat această lacună în domeniul doctrinei homeopatice, căreia îi lipsea această perfecţiune”. Fără comentarii ! Mă voi referi totuşi şi la un exemplu, cel pe care-l dă Hahnemann în continuare, spunând că “...deşi e adevărat că poţi vindeca complet o psoră recentă, însoţită de simptomul ei local, nu este acelaşi lucru atunci când psora a îmbătrânit deja, atât la nivelul pielii cât şi în interiorul organismului. Aici, Sulful unic nu mai este suficient pentru vindecare, fiind necesar concursul succesiv al mai multor dintr-acestea”. Este, de asemenea, interesant de citat faptul că Hahnemann, intrând în detaliile unor tratamente ale psorei, face remarci extrem de subtile, care demonstrează spiritul său deschis, mobil, căutător de soluţii impuse de evoluţia bolnavilor, arătând de exemplu, că dacă în cursul curei anti-psorice, apare nevoia “unei a doua doze de sulf”, trebuind deci să se recurgă la o diluţie superioară, este bine să se dea, cu 6-7 zile mai înainte de aceasta, Nux vomica; el scrie clar că scopul acestui “remediu intermediar” (de fapt remediu interdiatezic) este acela de a distruge iritabilitatea nervoasă, atât de contrară acţiunii Sulfurului, acesta din urmă “convenind în special persoanelor pe care aerul liber le incomodează, care sunt inamici ai mişcării, prieteni ai scaunului şi patului şi al căror caracter iubeşte contradicţia cu ceilalţi”. Continuând, el spune că după a doua doză de Sulphur, nu trebue în nici un caz să se recurgă la un alt anti-psoric, decât după ce trec 30-40 de zile de aşteptare, iar un mare indiciu de a avea încredere în Sulphur este prezenţa constipaţiei care ţine mai multe zile, cu scaun cu bulgări şi cu nevoi frecvente şi false de evacuare. Şi, ceea ce este, la fel, foarte interesant, este că Hahnemann citează, alături de Sulphur (care ştim că era asociat cu Nitric acid în tratamentul multor psorici), Cărbunele de lemn, ca şi Cărbunele animal, menţionând că aceste două remedii nu sunt mai puţin dotate cu o mare virtute anti-psorică decât Sulphurul, chiar dacă descrierea lor patogenetică le conferă altă identitate dominantă, mai bine precizată. Cărbunele, de exemplu, are particularitatea de a exercita un efect ameliorator, paleativ, deşi uneori după 8-9 zile poate apare o exacerbare a simptomelor bolii, exacerbare uşor de neutralizat prin inhalare de Camphor sau prin diluţii de Coffea cruda (o bilionime), după care se continuă cura cu remedii alese cu adevărat homeopatic. Iar Hahnemann arată care sunt simptomele de psoră care necesită unul sau altul dintre aceste două remedii intermediare, ambele având o durată de acţiune de 3-4 săptămâni. Este, poate, nedrept că astăzi recurgem relativ rar la prescrierea de ex. a remediilor Carbo şi în special Carbo animalis, în boli cronice în care componenta sa psorică este certă, încercând să căutăm fără spor remediul pur simillimum. Hahnemann folosea acest remediu intermediar la bolnavii cu următoarele simptome psorice pregnante: ameţeli şi acufene, secreţie abundentă de cerumen, gust amărui, senzaţie de slăbiciune la stomac şi deranjamente gastrice după toate felurile de alimente, regurgitaţii dureroase care nu ameliorează, greţuri nocturne, greutate şi înţepături la ficat, încarcerare a gazelor, catar nazal uscat, redoare artritică a degetelor cu scăderea forţei de apucare a obiectelor în mâini, sudori debilitante în special la coapse, şi altele. Îmi cer scuze pentru a vă fi reţinut puţin cu astfel de amânunte, dar ele nu sunt amănunte, le întâlnim destul de des în practică, fără a ne gândi că Hahnemann se bizuia în mare măsură pe astfel de remedii în tratamentele sale. Subiectul pus în discuţie de Conferinţa noastră este extrem de vast. Posologia are mult mai multe faţete, ea referindu-se tot atât de bine şi la: v efectul selectiv al mărimii unor diluţii asupra unor constante biologice alterate de boală: secreţii, leziuni morfologice, psihism; v tropismul celular, tisular şi parenchimatos al unor remedii şi diluţii homeopatice; v complementaritatea şi succesiunea de remedii ca şi posibila potenţare sau anulare a efectelor; v remedii şi diluţii de deblocare sau de penetrare a barajelor induse de diferite terapeutici sau de starea reactivităţii organismului; v mijloacele adjuvante care concură la asigurarea succesului în terapeutica homeopată; v momentele cele mai prielnice de administrare, în funcţie de orarul şi gravitatea unor manifestări, de stările fiziologice, etc.; v modul de îmbinare corectă a terapeuticii homeopatice cu celelalte terapeutici curente, în vederea stabilirii ordinii de prioritate în cazurile grave, şi a desfăşurării paralele a tratamentelor în vederea evitării efectelor inhibante şi realizării scopului comun; v conduita homeopatică în tratarea anumitor stări deosebite, în care stabilirea diluţiilor, potenţei şi a ritmului de administrare cere o individualizare ireproşabilă şi un înalt profesionalism; v căi de administrare şi formele variate de prezentare a remediilor, cu avantajele şi limitele lor; factorii care pot compromite acţiunea acestora; v factori favorizanţi sau dăunători, pe perioada tratamentului homeopatic (regim de viaţă, activitate, alimentaţie etc.). v şi altele.... Aceasta a fost desigur numai o punere în temă, în speranţa că ea va suscita discuţii şi competările de rigoare, spre folosul tinerei noastre homeopatii româneşti, făurită în ultimii ani sub ochii noştri, de o mână de oameni cărora recunoştinţa celor mulţi trebue să le dea liniştea şi deplina certitudine că ceea ce au făcut au făcut bine, spre folosul societăţii. ** ** ** ** **