M I A S M E L E

David Little

Acest articol a apărut în  “Homeopathy On Line” . El se referă la majoritatea problemelor de doctrină referitoare la miasme şi oferă o informare generală extrem de profundă şi clară  asupra acestui subiect.

(Traducere din limba franceză: Dr. Ioan Teleianu)

INTRODUCERE :

Homeopatia zilelor noastre a făcut progrese importante în privinţa aspectelor mentale ale Materiei Medicale ca şi în privinţa înţelegerii noastre asupra manierei de a utiliza rubricile psihice ale repertoriului . Acestea au la origină Aforismul 211 din Organon în care Samuel Hahnemann evocă importanţa stării mentale .

" Aceasta merge atât de departe încât starea de spirit a pacientului devine adesea, în selecţia remediului homeopatic, elementul cel mai determinant, ea constituind una din manifestările cele mai caracteristice şi mai esenţiale ale bolii şi care, dintre toate celelalte, stă cel mai puţin ascunsă ochiului medicului obişnuit să facă observaţii exacte. " (Trad. Dr.I.T.)

Cu o atât de imensă importanţă acordată simptomelor mentale , mai este necesar oare să se mai studieze natura bolii, etiologia sau clasica teorie miasmatică ?  În completare , Hahnemann , în aforismele 5 et 206 , afirmă necesitatea unei bune înţelegeri a miasmelor pentru tratarea bolilor cronice complexe .

Este posibil pentru homeopat să stabilească un tablou complet al unui individ fără a şti cum miasmele cronice formează straturile bolii  în sânul constituţiei ? Am putea noi în mod real să abordăm terapeutic un caz cronic fără a lua în considerare stările primare, latente şi cele secundare ale miasmelor fundamentale ? În această expunere , voi încerca să evoc acest subiect adesea controversat cu ajutorul documentelor istorice asociate experienţei practice regăsite în scrierile maeştrilor noştri . Intenţia nostră este de a arăta că ceea ce Hahnemann ne-a învăţat în Organon şi în Bolile Cronice este o alegere meticuloasă (minuţioasă) între purul vitalism şi o înţelegere aprofundată a patogeneziei bolilor miasmatice. Această  abordare la hotarul dintre două părţi ale aceluiaşi drum ajută la depăşirea  aparentei dichotomii dintre aspectele psihologice şi fiziologice ale artei noastre şi dă homeopatului instrumentele necesare pentru a răspunde unei mari varietăţi de situaţii.

ÎN CĂUTAREA ETIOLOGIEI FUNDAMENTALE

De la începutul carierei sale Samuel Hahnemann a avut un mare succes în tratamentul bolilor acute dar din anul 1816 el şi-a dat seama că sănătatea constituţională a pacienţilor săi părea să evolueze lent spre declin. Cum el reflecta asupra raţiunii acestei deteriorări progresive a sănătăţii pacienţilor săi, a început să caute o explicaţie mai profundă a proceselor care se ascund in spatele bolilor cronice. El îşi zicea, despre bolile respective, lamentându-se " Debutul lor este plin de promisiuni , urmarea este mai puţin favorabilă iar rezultatul fără speranţă . " Hahnemann începe să reflecteze asupra cauzei acestor boli cronice complicate care rezistau tratamentului său . Cum el continua să administreze remediile sale, îşi dădu seama că anumiţi pacienţi cronici care la debut, răspundeau bine la tratament, după aceea fie că recădeau, fie că se agravau lent . Despre această experienţă el spunea : “Remediul care era eficace la începutul tratamentului, se dovedea apoi mai puţin util, şi repetat în continuare devenea şi mai puţin eficient”.

Cum Hahnemann examina cu mare atenţie pacienţii săi, el a remarcat că apăreau noi simptome care se adăogau celor vechi, acestea din urmă nefiind decât " parţial şi imperfect " dispărute, suprimate. Din nou, el dădea remediul homeopatic cel mai adecvat dar fiecare doză era şi mai puţin eficace şi până la sfârşit nu mai avea niciun efect nici ca ce a unui simplu paliativ " .

Aceasta a fost constatarea care a condus pe Hahnemann la cercetarea cauzei acestor forme complicate de boală cronică care rezistau la tratamentul său.

Timp de 12 ani , Hahnemann a făcut, în linişte, cercetări asupra cauzei fundamentale a bolilor cronice care distrugeau în mod lent sănătatea pacienţilor săi . Rezultatul acestor cercetări a fost publicat în 1828 în prima ediţie a celebrei sale opere, Bolile Cronice, Cauza lor Specifică şi Tratamentul lor homeopatic , conoscut de toţi sub denumirea de Bolile Cronice .

In cursul următorilor unsprezece ani , el a publicat 4 ediţii complementare ale acestei  opere, apărute în 1830 , 1835 , 1837 et 1839 . În aceste ediţii consecutive , Hahnemann aduce date noi ca şi prefaţe în care el prezenta ideile sale cele mai recente cu privire la prepararea diluţiilor şi la dozele date pacienţilor. Această muncă a fost completată în 1829 de omologul său filozofic, cea de a 4-a ediţie a Organonului . În aceste lucrări , Hahnemann face publică, pentru prima dată , teoria sa despre miasmele cronice . Totul pică în perioada cea mai controversată s istoriei Învăţământului Homeopatiei şi produce prima mare schizmă din istoria Homeopatiei . Odată cu introducerea teoriei Psorei şi miasmelor cronice , şi în plus cu a celei de a 30-a dinamizări , Hahnemann părea unora din discipolii săi  cei mai tradiţionalişti, că merge prea departe.

Ei se simţeau mai în securitate cu Homeopatia pe care Maestrul o practica la debut şi nu se puteau adapta perspectivelor deschise de lucrările mai recente ale lui Hahnemann . Chiar şi Hahnemann era conştient că ideile sale erau mult în avans faţă de epoca respectivă, şi puţin înainte de publicarea descoperirilor sale, el îi scria Dr. Stapf cu privire la ceea ce gândea el asupra posibilei reacţii a discipolilor săi şi anume :

" Vor fi necesare mai mult de şase luni înainte ca ei să-şi revină din frica şi stupefacţia lor legată de această enormă chestiune şi încă de şase luni înainte de a le deveni credibilă. Ca atare, le vor trebui cam trei ani până o vor folosi în mod uzual" .

Gândind în acest fel, despre felul cum vor primi proprii săi discipoli homeopaţi noile sale cercetări, Hahnemann îşi putea imagina ce ce va gândi încă comunitatea medicală convenţională . Vorbind de aceştia din urmă , el spunea că deja a prevăzut o “huiduială generală” din partea alopaţilor. Tot ce a prevăzut Hahnemann a avut loc dar mai rău decât şi-ar fi putut el închipui.

IMPORTANŢA ETIOLOGIEI

De la începuturile istoriei Medicinii, a existat o cercetare constantă pentru a cunoaşte cauzele bolilor acute şi cronice care afectează umanitatea. Această cercetare a făcut progrese importante atunci când medicul Greciei, Hippocrate , învăţa că toate bolile erau datorate unei predispoziţii inerente constituţiei naturale şi mai degrabă susceptibilităţii sale la o multitudine de factori decât unei singure cauze. În conceptele filozofiei greceşti din acele timpuri , boala este datorată unui ansamblu independent de circumstanţe care perturbă fluxul şi refluxul natural al “pneumei” (forţa vitală) în sânul organismului. În Organon-ul Artei de a vindeca , Samuel Hahnemann distingea două cauze la origina îmbolnăvirii, cauzele declanşante şi cauzele fundamentale . Astfel, în Aforismul 5 , cauzele bolii, scrie: “ Medicul, pentru a obţine vindecarea, este ajutat de particularităţile celei mai probabile cauze declanşante  a maladiei acute, ca şi de elementele cele mai semnificative ale istoriei complete a bolii cronice, ce îi permit să descopere cauza fundamentală, care este în general, o diateză cronică. În aceste cercetări trebuie să se ia în considerare constituţia fizică a pacientului (indeosebi când este vorba de o boală cronică), caracterul său moral şi intelectul său, ocupaţiile, modul său de viaţă şi obiceiurile sale, relaţiile sale sociale şi familiale, vârsta, viaţa sa sexuală, etc..”

Este indispensabil pentru homeopat să înţeleagă natura cauzelor declanşante ale bolilor acute şi de asemenea  cauza fundamentală subiacentă a bolilor de lungă durată, care este de obicei datorată unei miasme cronice. Bolile acute sunt tulburări care se limitează de la sine şi au un debut rapid, evoluţie rapidă şi o tendinţă a evolua spre un deznodământ apropiat. Numeroase boli acute nu sunt în fond decât tresăriri ale stărilor cronice subiacente provocate de factorii declanşanţi. Boala miasmatică cronică este lentă şi insidioasă la debutul său şi evoluează de o manieră progresivă . Aceste alteraţii se accentuează gradat ajungându-se la patologii complexe, cauze eventuale de îmbătrânire precoce şi de deces. Miasmele cronice sunt datorate  unor infecţii având o tendinţă extensivă fără limite, responsabile de alteraţii profunde ale sistemului imunitar, ale forţei vitale şi ale constituţiei. Hahnemann ne-a învăţat că predispoziţia la factorii declanşanţi depindea de cauza fundamentală, ea însăşi legată de miasmele cronice . Etiologia unei maladii , constituţia şi temperamentul  subiectului , ca şi totalitatea semnelor şi simptomelor sunt cei trei factori care constitue tabloul complet al unei boli .

În homeopatie , noi considerăm adesea totalitatea simptomelor ca fiind necesară la alegerea remediului, dar câteodată uităm să includem aici şi factorii etiologici, miasmele şi natura constituţiei fizice a pacientului. Inţelegerea terenului înăscut este fundamentală tratamentului homeopatic pentru că aceasta permite să se prevadă predispoziţia individuală şi totodată miasmele cronice transmise de ascendenţi . Din aceste considerente Hahnemann includea la examenul clinic o descriere fizică minuţioasă a constituţiei pacientului. Unii sunt slabi, vioi şi calzi în timp ce alţii sunt lenţi, friguroşi şi graşi. Caracteristicele fizice ale diferitelor constituţii au fost asociate diferitelor miasme şi remediilor constituţionale . De exemplu , Phosphorus convine bine temperamentelor sanguine , subiecţilor înalţi şi subţiri, cu torace strâmt şi cili fini, păr suplu, subiecţi profund afectaţi de miasma tuberculinică . Asteria Rubens, invers , convine mai mult constituţiilor limfatice, obeze, friguroase produse de Sicoză sau de Cancerinism . Fiecare din aceste constituţii răspund aceloraşi stimuli de o manieră complet diferită care ajută la determinarea remediilor lor anti-miasmatice.

CE SUNT MIASMELE ? 

Hippocrate a fost primul medic care a folosit termenul de miasmă, termen plecat  din limba greacă, semnificând pată sau greşeală. El pleca de la ipoteza că anumite boli infecţioase erau transmise oamenilor de aerul şi apa murdărită de miasme. La sfârşitul secolului 18, se obişnuia să se creadă că miasmele erau gaze impure, responsabile de propagarea epidemiilor în rândul populaţiei. Hahnemann şi-a dat seama că aerul putea vehicula boli infecţioase dar, după părerea sa, elementul patologic nu putea să fie gazos. La sfârşitul anului 1790, Hahnemann s-a sesizat că sifilisul era o boală a sângelui putând să se ascundă sub masca unor numeroase alte boli.  La debutul vieţii sale profesionale, el creiase un preparat special denumit Mercurius Solubilis Hahnemanni, care era tratamentul clasic al sifilisului în toată Europa. El a descoperit rapid că Mercurul în dinamizare homeopatică avea şi mai multă eficacitate asupra sifilisului decât toxicul sub forma sa brută şi a reuşit mai multe vindecări complete.

Un naturalist german, Van Leeuwenhoek a inventat microscopul şi a publicat înainte de moartea sa, în 1723, observaţiile sale asupra unor mici " animalcule " vivante. Această informaţie i-a permis lui Hahnemann să presupună că aceste micro-organisme erau la originea numeroaselor boli infecţioase. Pe această bază, el a susţinut ideile celor ce susţineau rolul “animalcule”-lor dar în acelaşi timp a apărat importanţa predispoziţiei organismului-gazdă. Tot la debutul vieţii sale profesionale, Hahnemann a sugerat că anumite erupţii cutanate, ca acele “cruste de lapte”, trebuiau să fie datorate microscopicelor vietăţi (animalcule) miasmatice, adică micro-organismelor. În această epocă, existau patru teorii principale privind bolile cu propagare de tip infecţios.

1. Miasme sub aspectul unui gaz fetid.
2. Teoria “animalcule”-lor.
3. Teoria zimotică.
4. Teoria generaţiei spontanee.

Apărătorii generaţiei spontanee credeau că germenii apăreau de fiecare dată atunci când erau realizate condiţiile care permiteau dezvoltarea lor cu necesitatea de reproducere. Într-un anume sens, este adevărat până la întrebarea “De unde provine primul germene ? ". Susţinătorii teoriei zymotice presupuneau că anumite substanţe denumite

" zyme " ce erau inerte la exteriorul corpului, puteau rămâne în stare latentă până în momentul când terenul intern le dădea posibilitatea de a se înmulţi şi de a provoca bolile lor specifice. Observaţiile zimotiştilor sunt foarte aproape de activităţile materialului viral din sânul organismului. Cuvântul zymotic poate fi regăsit în literatura homeopatică veche şi există chiar o rubrică în Generalităţile repertoriului lui Kent. Hahnemann a făcut o sinteză a ipotezelor  asupra “ animalcule”- lor şi “ zyme”- lor şi a redefinit termenul hippocratic " miasmă " pentru a exprima perturbările constituţionale provocate de infecţiile parazite. El distinge de o manieră minuţioasă miasmele acute, de bolile de lungă durată şi purcede la creiarea unei materii medicale specifice ca şi a unui repertoriu pentru tratamentul bolilor cronice.

Deci, în Homeopatia hahnemanniană, semnificaţia termenului " miasmă " se referă la efectele unui micro-organism asupra forţei vitale, incluzând şi simptomele transmise de generaţiile precedente. Aceste miasme cronice sunt capabile de a produce maladii degenerative, boli auto-imune, am zice noi astăzi, şi pot ajunge până la o imuno-deficienţă.

Hahnemann a remarcat că fiecare boală cronică cuprindea trei faze, o fază primară, latentă, una secundară si alta terţiară. Efectele acestor miasme se transmiteau de la o generaţie la alta prin ereditate şi provocau predispoziţii la anumite boli. Cele trei miasme cronice pe care Hahnemann le-a introdus în 1828 sunt Psora (Psora : miasma pruriginoasă), Sicoza (Sycosis : miasma gonoreei) şi Lueza (miasma şancrului sifilitic). Hahnemann a publicat această teorie cu mult înainte ca prezenţa germenilor să fi fost larg acceptată şi majoritatea prescriptorilor contemporani cu el au avut dificultăţi în înţelegerea acestei teorii sofisticate despre bolile contagioase . Încă de pe vremea lui Hippocrate, oamenii de profesie ai medicinii bănuiau existenţa de organisme invizibile responsabile de producerea bolilor dar Hahnemann este cel care a creiat conceptul modern de infecţie. În fapt deci, patologia homeopatică este de bună seamă mult mai avansată de cât modernul său echivalent alopatic care nu înţelege totdeauna efectele procesului miasmatic, nici sindroamele constituţionale transmise.

În prefaţa de la Organon-ul tradus de Charles Hempel, Constantin Hering povestea că la sfârşitul vieţii sale, Hahnemann făcuse descoperiri complementare şi dezvoltase un nou aspect al teoriei Psorei, cu introducerea unei miasme noi pe care a denumit-o Pseudo-Psora.

" Hahnemann a stabilit o distincţie între miasmele veneriene, adică Sifilis şi Sicoză; şi de asemenea a creiat o subgrupă în Psoră, Pseudo-psora. " (Hering) 

Teoria miasmatică a lui Hahnemann cuprindea de atunci două miasme veneriene şi două neveneriene, responsabile de boli cronice de lungă durată. Cele două miasme neveneriene sunt deci  Psora (boala pruriginoasă) şi Pseudo-psora (boala tuberculoasă). Cele două miasme veneriene sunt Sicoza (boala “negilor”) et Lueza (şancrul). Hahnemann a remarcat că evoluţia câtorva cazuri care păreau a depinde de Psoră nu erau legate de o manieră exclusivă de o erupţie cutanată. El a observat că acest tip de afecţiune era de natură infecţioasă şi avea simptome primare, latente şi secundare ca şi elemente ereditare. El a conchis că această afecţiune era datorată unui agent miasmatic cu o etiologie distinctă, cu simptome pe care le-a deosebit de psoră şi a creiat astfel o nouă afecţiune miasmatică pe care a denumit-o Pseudo-psora, miasma tuberculinică .Toate aceste miasme pot fi dobândite plecând de la o infecţie sau prin transmitere ereditară.

S-a emis, uneori, ideea că Hahnemann ar fi înţeles că toate bolile de lungă durată erau datorate miasmelor cronice. Acest lucru nu este în intregime exact.

În Organon, el menţionează trei  categorii de maladii cronice:

   cele datorate unor stress-uri  continui (tulburări legate de cauze persistente care prin natura lor nu sunt forţamente tulburări cronice, Aforismul 73),

   cele datorate unei toxicităţi medicamentoase şi unor erori terapeutice (cauze medicale, Aforismul 74), şi 

   cele datorate miasmelor infecţioase  (cauze naturale, Aforismul 78).

În zilele noastre, bolile datorate toxicelor fabricate de om trebuie să includă miile de produse chimice potenţial nocive eliminate în jurul nostru de complexe industriale, diateza vaccinală datorată imunizărilor obligatorii, şi marele număr de noi medicamente produse de industria farmaceutică, cea de a doua categorie (cauze medicale) a crescut de o manieră considerabilă..

Bolile legate de aceste trei etiologii (stress permanent ; droguri, toxine, vaccinuri ; şi miasme naturale) sunt din ce în ce mai greu de tratat căci aceste trei cauze se întrepătrund şi formează situaţii şi mai complexe..

DEZVOLTAREA TEORIEI MIASMATICE

Tendinţa modernă în Homeopatie este aceea de focalizare din ce în ce mai accentuată pe simptomele mentale şi generale ale pacientului, preocupându-se mai puţin, dacă nu chiar deloc, de doctrina clasică a miasmelor cronice. Nu este o noutate că Baronul Von Boenninghausen în ale sale “Mici Scrieri” se plângea că numeroşi prescriptori ignorau învăţămintele lui Hahnemann despre miasme, cuprinse în  aforismele 5 şi  206 din Organon. Chiar şi Constantin Hering era sceptic atunci când Hahnemann a evocat pentru prima dată teoria miasmatică, dar după ce a perceput simptomele acestor miasme la pacienţii săi, el a contribuit enorm la dezvoltarea doctrinei. Asocierea de o manieră sau de alta cu conceptul de patologie din medicina convenţională este una din raţiunile declinului teoriei miasmelor în consultaţii . Sindroamele amănunţite referitoare la procesul miasmatic sunt oare doar o altă patologie lipsită de interes ? Am putea oare studia în mod real şi de o manieră completă un caz clinic folosind numai simptomele generale singure, ignorând existenţa miasmelor dobândite sau transmise ereditar ?  

După fondatorii Homeopatiei, a uita doctrina lui Hahnemann privind Bolile Cronice ar însemna să nu înţelegi elementul principal al celui de al  5-lea aforism din Organon, care tratează despre importanţa etiologiei, a constituţiei şi a maladiilor cronice . Această trinitate constitue fundamentul anamnezei căruia i se alătură conceptul totalităţii semnelor şi simptomelor in aforismele 5 , 6 şi 7.

Hahnemann a clasat anumite remedii  în categorii anti-miasmatice întrucât şi-a dat seama că anumite medicamente de acţiune profundă aveau o patogenezie asemănătoare sindroamelor produse de miasme.

Ce gândea Kent despre această teorie şi în ce măsură el se folosea de aceste observaţii ? Să vedem deci, el ce spunea despre această doctrină a miasmelor cronice.

" Punctul important ţine de capacitatea medicului de a percepe ceea ce constitue miasma. Dacă el are o percepţie lentă, el riscă să amestece simptomele care nu merg împreună. Hahnemann pare să fi avut o percepţie de excepţie, pentrucă el vedea acest lucru dintr-o privire. Hahnemann era abil în această privinţă pentru că lucra în mod dur asupra materiei medicale şi o studia zilnic. " (Kent : Ştiinţa şi Arta Homeopatiei, capitolul : Examenul bolnavului.)

Ce vrea să spună Kent prin: amestecul  simptomelor care “nu merg împreună”, dacă vrem să ţinem cont de totalitatea simptomelor ? Dece ar trebui să înţelegem care anume dintre simptome constitue o miasmă ? Dece Kent elogiază pe Hahnemann  pentru percepţia miasmelor succesive dacă învăţătura sa privind bolile cronice nu mai ajuta la nimic în practica clasică a homeopatiei ? Adevărul este că, în expunerea sa asupra remediului Natrum Sulphuricum, Kent se referă în mod expres la  insuficienţele prescripţiei, potrivit totalităţii simptomelor, dacă nu se ţine cont de miasmele subiacente.

" Astmul, când este ereditar, este una din bolile sicotice ale lui Hahnemann … Timp de ani buni eu am rămas perplex în legătură cu tratamentul astmului. Când o persoană mi se adresa spunându-mi " Doctore , puteţi să mă vindecaţi de astm ? " Eu răspundeam " Nu ". Dar  acum eu încep a fi mult mai în largul meu după ce am învăţat că astmul este o boală sicotică, şi, după ce am aplicat cu judiciozitate aceste anti-psorice, sunt capabil să ameliorez sau să vindec un mare număr de astfel de cazuri. Veţi descoperi în istoria Medicinii că, dacă au existat vindecări ale cazurilor de astm, acestea au fost obţinute graţie remediilor anti-sicotice. Aceasta este una din situaţiile  observate de mine şi anume că, în afara acestor remedii, nu veţi ajunge decât rar să vindecaţi un astm. “ (Kent : Lectures de la Matière Médicale.)

Kent continuă să vorbească de limitele utilizării în mod unic a simptomelor în homeopatie fără a ţine cont de miasmele subiacente şi de sindromele acestora:

" Chiar dacă Ipeca, Spongia şi Arsenicum par să corespundă cât mai acoperitor posibil simptomelor de criză şi celorlalte date ale cazului, pe care le descoperiţi, care vor fi acţiunile lor ? Ele reprimă simptomele ; dar astmul cazului tratat nu va evolua mai bine, bolnavul nu  este vindecat.”

Din aceste câteva citate, noi putem constata că Kent aplica cu adevărat învăţămintele lui Hahnemann, înţelegând validitatea teoriei remediilor anti-miasmatice. El declara în mod clar, de asemenea, că utilizarea totalităţii simptomelor fără a ţine cont de miasme, nu putea să ducă decât la o simplă paliere sau supresie a bolii.

De aceea aforismul 5 din Organon insistă asupra necesităţii de a ţine cont de cauzele fundamentale şi tot atât de bine de totalitatea simptomelor. Ipeca, Spongia, Arsenicum nu vindecă în aceste cazuri pentru că nu sunt anti-sicotice.

Un alt homeopat experimentat H.C. Allen a publicat opinia sa, legat de utilizarea totalităţii simptomatice fără a ţine seama de miasmele cronice şi de interferenţele lor, în cartea sa intitulată  Miasmele Cronice.

" Aud deseori pe mulţi spunând: oare totalitatea semnelor nu este toată boala ? Da, dar pentru mine, trebuie ţinut cont şi de cea ce este în spatele acestui ansamblu. Dacă nu faceţi aşa dumneavoastră prescrieţi la întâmplare (au  pifomètre)". Nu veţi putea urmări evoluţia procesului de vindecare ; nu veţi putea nici chiar prescrie regimul adecvat pacientului, dacă nu cunoaşteţi miasma de bază. Bine  înţeles, bolile prezente vă vor ajuta într-o oarecare măsură, dar nu veţi avea nici o certitudine de a cunoaşte câtuşi de puţin tulburarea de bază subiacentă acestei perturbări a vieţii ".

Exemplul cu " pifometrul " vechiului nostru prieten , Dr. Allen , este absolut ilustrativ. Dacă homeopatul nu cunoaşte organizarea diatezelor după ordinea lor corectă el nu va şti ce să caute după aceea, ce ar putea apare în viitor, şi astfel orice complicaţie dramatică ar putea “surveni” în mod imprevizibil. Cei care au studiat învăţămintele lui Hahnemann sunt mai bine pregătiţi  cu privire la ceea ce evoluţia pacientului le poate pune în faţă şi vor şti ce să facă atunci când un obstacol apare. Referindu-se la această lege sacră a totalităţii simptomelor şi la utilizarea ei ca ghid în alegerea remediului, Dr. Allen ne-a împărtăşit astfel sentimentul său :

" Noi nu aducem nici o critică acestei legi ; nici o vindecare nu poate fi obţinută în afara ei. Dar noi suntem convinşi că este necesar să cunoaştem dacă simptomatologia prezentă a unui anume caz este de origină sicotică, sifilitică sau tuberculinică; ca atare, ansamblul complet al simptomelor trebuie să fie în raport cu miasma activă.”

În acest fel, noi constatăm că după metoda lui Hahnemann, totalitatea simptomelor cuprinde semnele şi simptomele miasmelor clasate în funcţie de evoluţia lor şi repertorizate după dezvoltarea lor. Miasma activă este piatra unghiulară pe care se clădeşte totalitatea simptomelor chiar dacă remediul ales se opune sindroamelor miasmatice subiacente  Simptomele ar trebui să fie puse în ordine de aşa manieră încât medicului homeopat să-i fie uşor să vadă stadiile diferite şi astfel să prevadă viitorul .

Hahnemann explică  în Bolile Cronice că în cazurile cronice severe, homeopatul poate fi în situaţia de a folosi o serie de remedii  anti-miasmatice pentru a desăvârşi vindecarea. Aceasta deoarece în bolile complexe diferitele stadii pot avea multiple etiologii şi miasmele pot necesita diferite remedii pe măsură ce ele sunt puse în evidenţă.

Allen scrie în termenii ce urmează cu privire la nevoia de a cunoaşte diferitele straturi ale unui caz cronic :

" Aceste vindecări strălucite, realizate din timp în timp cu un singur remediu, survin atunci când la origina simptomatologiei este o singură miasmă, dar atunci când sunt asociate mai multe miasme, nu mai avem vindecări strălucite de acest fel, şi tocmai în aceste cazuri este indispensabil de a ţine cont de ordinea apariţiei lor ."

Anumiţi homeopaţi petrec tot timpul lor în a căuta remediul constituţional unic al pacientului. Când imaginea remediului corespunde remediului Phosphorus, ei conchid că pacientul lor este un " Phosphorus”  Astfel, ei sunt în căutarea remediului unic specific care va rezolva toate problemele pacientului. Homeopaţii mai în vârstă, cu ani petrecuţi în homeopatie, ar putea spune " În ce moment, această persoană era Phosphorus ? La naştere ? Acum ? Pentru totdeauna ?  Când a avut ea pneumonie ? Pentru că ea a moştenit de la ascendenţii săi miasma tuberculinică ? “

Cercetarea marelui remediu constitutional poate permite homeopatului să clădească principii permanente plecând numai de la ceva în perpetuă schimbare.

Bolile cronice complexe sunt adesea compuse mai degrabă din numeroase elemente interdependente decât

dintr-un singur şi unic factor constituţional. Cu toate că numeroase cazuri au putut fi ameliorate de o singură prescripţie, răspunsuri atât de miraculoase nu se produc decât în cel mai fericit dintre cazuri . Homeopaţii care doresc să trateze cazuri cronice trebuie să fie pregătiţi şi pentru situaţiile cele mai puţin fericite ! Într-o boală cronică mai complicată, el poate să nu mai clasifice atât de uşor totalitatea cazului clinic în constelaţia unui singur remediu. Va fi poate necesar să recurgă la o serie de remedii înrudite pentru a rezolva păturile miasmatice, pe măsura evoluţiei către starea de sănătate. De aceea este indispensabil să cunoască ordinea acestor straturi constituite în cursul vieţii, în scopul de a le descurca în ordinea inversă a apariţiei lor.

SIMPTOMATOLOGIA CONSTITUŢIONALĂ ŞI MIASMELE

Etiologia unei boli, temperamentul constituţional al pacientului şi totalitatea semnelor şi simptomelor sunt cei trei factori care constitue tabloul complet al unei maladii. În homeopatie noi vorbim adesea despre totalitatea semnelor ca fiind la baza alegerii remediului homeopatic, dar adesea uităm de a asocia acestora factorii etiologici, miasmele şi constituţia fizică a subiectului. Semnele fizice ale individului sunt fundamentale pentru tratamentul tulburărilor cronice întrucât constituţia şi temperamentul reflectă moştenirea miasmatică. Noi trebuie să contăm în mod unic pe istoria personală şi familială a individului pentru a descoperi miasmele. Miasmele sunt prezente în însăşi simptomatologia pacientului. Sindroamele produse de miasme atrag atenţia asupra cauzei fundamentale chiar şi atunci când ea nu poate fi legată, în cadrul observaţiei, de un factor etiologic specific.

Fiecare miasmă cronică are semne caracteristice care fac parte integrantă din totalitatea simptomelor.

De exemplu:

   Psora are tendinţă de a induce iritaţie, inflamaţie şi hipersensibilitate ;

   Sicoza: infiltraţie, indurţie, şi excrescenţe ;

   Pseudo Psora are tendinţă de a induce tuberculi, fibroze şi supuraţii ;

   Sifilisul , granulaţie, degenerescenţă şi ulceraţie.

Atât cât permite constituţia fizică:

   Psora face ca organismul să devină intoxicat, pielea nesănătoasă şi să perturbe funcţiile digestive şi eliminatorii.

   Pseudo Psora are  tendinţa de a produce oase lungi şi fine, un torace strâmt, obraji scobiţi şi ochi strălucitori.

   Sicoza duce la formarea de oase grele, la retenţie de apă, la excrescenţe de ţesuturi şi la o lentoare a metabolismului.

   Sifilisul  are tendinţa de a produce  malformaţii congenitale, o structură osoasă asimetrică, dinţi malformaţi şi o faţă buhăită de tip buldog.

Temperamentul:

   Temperamentul psoric este plin de idei pseudo-ştiinţifice, filozofice, politice, religioase. Ei sunt foarte expresivi, vorbăreţi, se supraestimează şi pot gândi că ei sunt geniali, dar pentru alţii ei par nesocotiţi şi nerealişti.

   Pseudo Psoricul (Tuberculinism) este romantic, erotic, monden, extrovertit, cosmopolit, schimbător, optimist, dar nesatisfăcut şi doreşte să-şi schimbe locul, slujba, partenerii, etc.

   Sicozicul est pesimist, realist fără concesiuni, septic, secret, bănuitor, gelos, cu idei fixe şi un ascuns dezgust pentru sine însuşi.

   Sifiliticul este un amestec de nebunie şi de geniu cu un simţ ascuţit al ironiei care-l conduce la obsesia morţii şi destrucţiei. Ei au tendinţă de a se culpabiliza, au tendinţă suicidară şi pot evolua spre idiotie, demenţă sau suicid.

Durerile:

   Psora resimte ca dureri: mâncărimi, senzaţii de reptaţii furnicătoare, gâdileli şi arsuri ;

   Pseudo-Psoricii  resimt dureri nevralgice, acute, penetrante, perforante , înţepături lancinante;

   Sicoza are dureri bruşte, intense, spasmodice, de tipul crampelor sau colicilor ;

   Sifilis: durerile par absente în etapa actuală sau sunt profunde, nedefinite şi acute, groaznice şi în special agravate noaptea.

Scurgerile:

   Psora are scurgeri destul de puţin abundente, iritante, pruriginoase ;

   Pseudo Psora  are scurgeri purulente, galbene, sângerânde, cu miros de mucegai ;

   Sicoza are scurgeri apoase, verzui sau murdar închis cu miros acru, de peşte ;

   Lueza are scurgeri foarte urât mirositoare, ca de infecţie, fetide, foarte puternice.

Pielea:

   Pielea la Psora est uscată, aspră, neîngrijită, cea mai mică plagă infectându-se uşor iar leziunile sunt pruriginoase cu secreţie purulentă abundentă.

   Pielea la Pseudo Psora este diafană, delicată, netedă, se lezează şi sângerează cu uşurinţă, producând multe secreţii purulente.

   Pielea la Sicoză este acoperită de veruci, pete, puncte de frumuseţe, excrescenţe, de culoare închisă cu dezvoltare excesivă a pilozităţii.

   Pielea la Lueză prezintă pete roşii închise, sau culoare arămie, cu erupţii fără prurit dar cu tendinţa de a ulcera cu uşurinţă.

CLASAMENTUL RUBRICILOR MIASMATICE

Această listă de rubrici de mai sus ar putea continua fără sfârşit dar cele câteva exemple arată cam în ce fel simptomatologia fiecărei diateze se prezintă în simptomatologia pacientului. Asemenea tablouri simptomatice sunt cele care orientează homeopatul către diatezele prezente în sânul constituţiei individuale. Astfel etiologia ne orientează către simptome iar simptomele ne atrag atenţia asupra etiologiei. În acest fel homeopatul simte ce straturi diatezice sunt în stare latentă, inactivă sau activă. Toţi acesti factori indică remediile anti-miasmatice potrivite, şi aceasta nu însemnează că ele sunt în majoritatea cazurilor nozodele.

De exemplu, la o consultaţie, observăm că un pacient se prezintă ca o persoană amabilă, plină de voie bună, căreia îi place să călătorească şi care are mulţi prieteni (Tuberculinism), dar care în timpul ultimilor câţiva ani  şi-a schimbat stilul său de viaţă şi a devenit mai prudent. Majoritatea prietenilor săi n-au remarcat schimbarea sa înafara faptului că lasă impresia că “s-a ajuns”. Alţii gândesc că el s-a ameliorat şi aceasta pentru că el încearcă să ascundă faptul că are senzaţia că şi-ar fi pierdut luciditatea (Sicoză) ca şi simpatia pentru ceilalţi (Sicoză).  

Studiind şi mai mult modificările din cadrul temperamentului acestei persoane, homeopatul descoperă că el a contractat o gonoree legată de stilul său cosmopolit de viaţă (Sicoză câştigată) ceea ce a dus la o schimbare în percepţiile sale (un nou strat). El se tratase cu antibiotice care au “vindecat” imediat simptomele sale (supresie) dar el s-a simţit contaminat din acea etapă (Sicoză şi Sifilis). După insistenţe în cercetarea cazului, noi descoperim că de atunci (niciodată nu s-a mai simţit bine de atunci) el suferea de culpabilitate (Sicoză), pierderea memoriei pe termen scurt (Sicoză), a devenit mai iritabil, temător şi introvertit (Sicoză). Îi plăcea să aibă lume în jurul lui (miasma Tuberculinică) dar acum nu-i mai mai plac vizitatorii, în special persoanele străine (Sicoză). În mod special este tulburat de faptul că are unele dificultăţi în a se exprima şi în a găsi cuvintele corecte (Sicoză), când el altădată se exprima extrem de clar (Psora şi miasma Tuberculinică. De obicei era fără griji (Tuberculinism), dar acum psihismul său a devenit obsesiv şi stereotip (îmbâcsit) (Sicoză). Articulaţiile şi muşchii săi au devenit mai dureroşi şi rigizi (Sicoză) apărându-i şi un miros de peşte la nivelul axilelor şi organelor genitale (Sicoză). Constituţia sa este înaltă, subţire, cu oase ca fluierul pipei (Tuberculinism transmis), dar de când este bolnav a prins proporţii anormale în zona şoldurilor, burţii şi coapselor (Sicoză), devenind friguros (Sicoză). Pielea este destul de palidă şi translucidă (Tuberculinisme), însă de curând au început să apară câteva pete închise la culoare şi verucoase (Sicoză).

Noi putem deduce din toate acestea că constituţia înăscută a acestui om este reflectată de un Tuberculinism transmis dar că un sindrom sicotic dobândit l-a refulat. Tuberculinismul a afectat temperamentul său de bază şi favorizat excesele modului său de viaţă care l-a împins să contracteze o boală transmisă sexual. Tuberculinismul este în acest moment în stare latentă pentru că el a fost refulat de simptomele miasmatice active legată de gonoree şi de supresia ei. Evoluţia temperamentului său natural, transformând un om extravertit, sociabil, cosmopolit (Tuberculinism) într-un subiect neîncrezător, înţepenit, rezervat cu sentimente de culpabilitate şi lipsă de încredere (Sicoză), constitue în esenţă baza celor mai importante simptome în cazul său.

Putem constata că totalitatea simptomelor sale prezente sunt efectiv sicotice şi deci trebuie să căutăm pentru starea sa actuală un remediu dintre remediile anti-sicotice. Cineva care prescrie după diateză s-ar putea gândi că ar trebui să folosească Medorrhinum, în timp ce toate simptomele ne orientează net spre Thuya. Thuya va şterge pătura sicotică şi individul va redeveni tuberculinic. Acum cazul său trebuie să fie reluat şi remediul său constituţional din naştere va trebui să fie căutat printre remediile care trimit la diateza Pseudo Psorică. Acest din urmă remediu este cel care va face să dispară excesele miasmei tuberculinice ale personalităţii sale şi-l vor ajuta să evite a mai face acele lucruri care l-au condus la contractarea acelei gonorei de la origină !

Înţelegerea relaţiei dintre remediile constituţionale şi miasme este un element fundamental al materiei medicale din cadrul bolii cronice.

Este ceea ce Hahnemann vroia să indice atunci când a publicat Bolile Cronice în 1828 şi a introdus ideea de a clasa remediile cu acţiune profundă asupra miasmelor cronice. Aceasta face parte integrantă din moştenirea noastră homeopatică şi nu va trebui să fie niciodată uitată dacă vrem să vindecăm formele cele mai complexe de boală cronică.

Sper că acest articol asupra miasmelor clasice se va dovedi util celor ce studiază homeopatia  şi doresc să urmeze căile croite de Samuel Hahnemann. Homeopatia este un dar al Celui de Sus ca şi sumum-ul multelor experienţe a numeroase generaţii de homeopaţi care au dus o muncă dură. Acest articol este dedicat celor care ne-au părăsit, celor care practică acum şi în acelaşi timp celor care vor veni mai târziu.

În definitiv, aşa cum a demonstrat Hahnemann, Homeopatia este Medicina Viitorului.